Presiunea ca sunt

Deunazi m-am surprins strafulgerata de un gand nou-nout, care l-ar alarma pana si pe tata: comunismul era sanatos. S-a intamplat in timp ce pedalam cu Alex spre casa, de la serviciu, afisand fara voie acel zambet tamp, pe care prima data l-a remarcat Ioana: "Ma uitam la tine, pe bicicleta, stii ca zambeai?!"

In timp ce vantul bate impotriva mea, bata-l focul, si eu ma ratoiesc la el si mai indarjit, doar-doar oi inainta, ma ridic in pedale ca la downhill, incepe conversatia noastra: "Auzi ma, acum pe bune, tie ce-ti place asa tare la Amsterdam?"

Mai bag vreo doua pedale sa-mi dau timp de gandire. Aici daca pedalezi poti linistit sa nu mai faci altceva. Una si buna e indeajuns, ce multitasking? Secretarele noastre, olandeze toate, nu pot face doua treburi in acelasi timp, si basta. Accepti sau nu astepti - faci singur. Nu e problema de competenta, nu ma intelegeti gresit, e una esentiala de cultura. Daca te trezesti cu cererea cand are ea treaba, nasol. Asteapta si o sa-ti vina randul sa vorbesti, ca sa ai in sfarsit ocazia sa exprimi urgenta si importanta, alaturi de gratitudinea maxima ca vei fi servit.

Cum spuneam, pedalez sa-mi aranjez gandurile. Nu ca trebuie sa caut motive de ce-mi place Amsterdamul, ci ca-s prea multe.

Ca pielea mea e pielea mea, nu trebuie s-o dau cu smac pentru ca s-o arat in lume, ca sa fiu acceptata, nu tre sa-i pun nici Gucci, nici Prada, iar cand ii pun e doar pentru ca mi-a placut modelul sau culoarea. Nu tre' sa am masina bengoasa, ca sa-mi confund sau ridic valoarea mea cu valoarea masinii. Eu sunt eu. Nu ridic ovatii in urma mea, nu las valuri de parfum, nici urme de tocuri. Si, mai presus de toate, nu am nevoie de toate astea, ca un final CTC, o confirmare ca sunt.

Nu stiu daca in anii optzeci eram fericita pentru ca eram copil si nu pricepeam nimic, sau pentru ca nu aveam niciodata mai putin decat vedeam in jur, caci nimeni nu avea altceva, si n-aveam cum sa ravnesc?  Bananele veneau o data pe an la toti, in ghete de mos Nicolae, iar la alimentara puiul de joi era mai mic sau mai mare dupa noroc, si nu dupa contul din banca. Aveam toti copiii din coada cate o suta de lei, si o cheie la gat.

Si eram cu adevarat fericiti cand pedalam pe Pegasuri in parc.

De ce mă mărit?

Cele mai bune prietene au spus ca am innebunit. Si au argumente pertinente. Recunosc, in momentele de luciditate si eu cred la fel, ca Raluca a luat-o razna, ca e indragostita si de-aia perdeaua densa i s-a lasat pe ochi, si de bunavoie si nesilita de nimeni are sa se-nhame la jugul căsniciei.
Pentru cititori, sa lamurim o treaba de la inceput: ador si respect Iubirea, dar n-am putut avea niciun respect pentru institutia familiei, care dupa mine ar trebui sa dureze maxim 5 ani. Indiferent cate case, copii si proiecte comune, la 5 ani sa revizuiesti, in fata Statului si a Bunului Dumnezeu, daca mai merge treaba. Sa ai ocazia sa te salvezi, pe tine si pe celalalt, de nefericirea de a trai impreuna pe drumuri paralele, doar pentru ca v-ati casatorit.
Momentul in sine e unul suprem. (Numai eu visez, de cand ma stiu, ca plang in hohote si decid sa fug de la altar. ) De obicei nu e o greaseala de matching. Atunci, in momentul zero, crezi cu tot sufletul ca el e perechea, ca luandu-l ti-oi intregi si tu existenta.
Aici e problema : nimeni nu intregeste pe nimeni, fiecare din noi e un intreg, si nu-ti trebuie un alt individ, cu bune si musai si cu rele, ca sa fii tu intreg si fericit cu tine. Nu trebuie nici sa speli sosete, nici sa asculti concerte de ragaituri, hai sa nu vorbim despre restul dovezilor de maxima intimitate.
Mi-au trebuit 35 de ani ca sa inteleg asta. Doar iubindu-ma pe mine, fericita cu tot ceea ce fac, simt si sunt, am stiut ca am destula dragoste sa pot imparti mai departe. Si m-am indragostit de El la Bucuresti, apoi la Lisabona si Lagos, apoi la Kinshasa, acum la Amsterdam. Oriunde. Oricând. Il iubesc azi mai mult decat ieri si mai putin decat maine. Il iubesc din tot sufletul, pentru ca nu-mi trebuie El ca sa fiu intreaga, ci pentru ca imi trebuie El pentru cat e de Intreg, si pentru cat putem rămâne de întregi fiecare, fiind împreuna.

Inapoi in 2008

Am primit pe yahoo un mail automat, cineva a citit si a dat like la un post de-al meu, pe un blog, si el al meu, de care uitasem...
Am cautat pe net cu emotie, si l-am gasit, 2008.
Era vremea intrebarilor. Scriam in deschidere:

"De cand am descoperit coaching-ul, imi pun mie insami cele mai ciudate intrebari. Ma rascolesc noaptea cu ele-n gand, le intorc pe toate fatetele, le privesc cu uimire ca un copil care descopera un cub Rubick. Atatea posibile si imposibile intrebari cu tot atatea posibile si imposibile raspunsuri.
Ma cutreier cum n-am facut-o niciodata pana acum, apoi ma intreb de ce ma cutreier, de ce n-am facut-o pana acum, cine sunt, cine vreau sa fiu, cine as putea fi, cine n-as putea fi… Ce s-ar fi intamplat daca, pana la varsta de 30 de ani, ma intrebam continuu, cu semnul intrebarii cocarjat iesind ca dintr-un tun, cu semnul exclamarii gonind nebun sa-l prinda din urma ?!
Mi-am lipit de oglinda, mi-am postat pe monitor, mi-am agatat INTREBAREA sub magnetul cel mai oaches de pe frigiderul din bucatarie. Asa, traind o saptamana cu intrebarea in sange, respirand-o, mestecand-o la fiecare pas, stiu ca nu voi lasa nimic sa-mi scape, nici o clipa de libertate a gandirii sa zboare in directii neproductive. Dorind sa aflu raspunsul magic, raspunsul care sa ma implineasca, am descoperit o paleta colorata de idei, nebune si toate ale mele. Pe care le pot expanda si in care pot cotrobai cu blandete ori de cate ori mi se face dor de mine.
Care este intrebarea care ma va misca inainte?
Nu este niciodata tarziu pentru vremea intrebarilor."

Am citit pe narasuflate doua articole serioase, eseuri submise pentru acreditarea mea de coaching, in engleza, cu citate si explicatii pedagogico-scriitoricesti:) Am inteles ce rar ne intoarcem catre noi insine, si ce greu ne deschidem pieptul, sa ne uitam catre suflet.
Iti multumesc D.B.!

Second Skin

Being a surfer is like wearing a second skin, and not the one of the Ripcurl wetsuit. It means waking up early in the morning like you are not on holiday, or like there is always holidays, and the whole world is yours, especially the blue part of it; checking the ocean for waves becomes suddenly more important than sleeping. I've joined the Dawn Patrol.
We drive fast on the highway to get further, where waves born hundreds of miles away touch the shores in milky splashes. We park the car and I notice the happy face. Alex looked up for the wind.
"We stay. Shall I take it?" he asks.
Of course not. I'm a surfer. I want to carry my own surfboard. It's a big log, a 9.4 longboard. It' s not heavy, but I struggle and stumble, my arms shorter than the width of my board. I smile, thinking that I look like an ant that is carrying a big chunk of food. I reach the sand and let the board go...pick up the nose, dragging it, holding it tight, stumbling again. Alex laughs. I have a new toy, and I'm not his anymore. Like he hasn't been mine for so long when his mistress, the Ocean, was around calling for him. I wanted so much to understand, and I finally did. I want to scream so that everybody knows how I feel...my first wave, carrying me endlessly like a dream, me up on the board, balanced, as I am part of it, part of the wave, part of the sea.

Da

In avion. Trecem printr-o mare de nori pufosi, care ne zgaltaie. Ma gandesc la Romania mea, la Olanda mea, imi place sa fiu pe drumuri deasupra lor. Emotiile sunt de alt fel de fiecare data cand merg spre casa, cand zbor acolo unde sufletul meu asteapta mereu ceva minunat: familiarul, copilaria, adolescenta, mama, tata,  prietenii.
Sunt din nou in aeroport si nu stiu cand a trecut vremea. 3 zile pe repede inainte, asa de repede ca nu am realizat dezlipirea de mailul de serviciu, de proiectele in derulare, din astea de corporatisti. Incerc s-o gasesc pe mama, sa-i spun ca viata e frumoasa, ca in Amsterdam dimensiunile sunt diferite, si ca ar putea fi la fel si aici. Probabil ca e prea tarziu pentru ea. Romania se desfasoara la televizor in plinatatea grijilor ei - autocare rasturnate, violuri si inselaciuni politice, silicoane noi la vedete. Nu am avut ce invata despre simplitatea vietii decat din cursuri de dezvoltare personala si carti. Le sorbeam pe narasuflate, tinand copertile in poala cand stateam la stopuri in drum spre serviciu, si citeam pana cand ma claxonau din spate. Si le-am inteles cu adevarat abia in Africa, unde oamenii sunt fericiti fara a avea nimic, fara a sti nimic. Unde am inteles ce mult am eu, ce mult conteaza sa iubesti si sa primesti dragostea inapoi. Si atunci am spus Da. Oare ce ne mai trebuie sa invatam sa fim fericiti?

O moneda de un milion de euro

Am colectionat pe rand servetele, pietre, surprize cu jucatori de fotbal (Baggio imi placea in mod special, avea nume sonor si parul mai lung pe ceafa). Am mai pastrat doar colectia de monede, deloc speciale pentru altii, dar speciale pentru mine: un banut din fiecare colt diferit de lume, diferit de noi, diferit de Leu. Le-am adus intr-o pusculita-masina cu lacatel, primita de la C. intr-una din zilele de nastere frumoase, cand esti in jur cu prietenii.
"Da, va rog", spune in engleza tanarul de dupa galantar. "Cu ce va servesc?" In Scheveningen, la marea Nordului, din loc in loc gasesti rulote-restaurant. Peste proaspat si cele mai bune fructele de mare - scoici pane si calamari, sosuri colorate. Ne-am oprit pe drum la Albert Hein si am luat o sticluta de otet, sa mancam fish and chips ca la mama lor.
Au cateva mese mari in fata, si ma asez la una in timp ce Alex sta la coada cu R. A venit din Romania sa ne viziteze, si am facut un tur sa-l ducem in cele mai faine locuri, mandri ca niste olandezi densavarsiti de ce ofera Amsterdamul si imprejurimile lui.
O familie numeroasa imparte masa de langa noi. Baiatul cel mare, sa aiba vreo 12 ani, plescaie in sila cartofi prajiti pe care i-i baga ma-sa in gura. Tatal poarta o camasa stransa pe burta proeminenta, si la gat un lant gros de aur. Cei mici alearga necontenit in jurul mesei, strigand din rasputeri, unul se impiedica si cade. Plansete, vaicareala. La masa din spate, doi tineri motociclisti. Ea poarta tocuri de paispe la niste picoare perfecte cu tatuaje, pantaloni scurti si o geaca mulata de piele.
O mamica isi aranjeza puiul in carucior.  Surioara mai mare o ajuta cu pestele si cartofii prajiti, dupa indicatiile in olandeza. Gandesc: “Ce copil cuminte! Unii sunt norocosi.”
Savurez peisajul acesta divers, iar mancarea noastra vine, si uit toate gandurile.
“Este a ta?” se aude o voce de langa masa. Copila cu plete aurii, singurele peste nivelul mesei, ne atrage atentia. Tine in mana o moneda de un euro, si ne-o arata. Nu intelegem si radem, ii spunem ca nu. Se duce pe rand la toate mesele din jur. “Este a ta?” Lumea toata rade, privind moneda pe care micuta le-o arata.
Se duce la mama, care se lasa pe vine si ii spune ceva. O tine de manute, si pare o discutie serioasa.
Copila asculta, apoi o vedem indreptandu-se catre singura masa libera. Se catara cu greu pe un scaun, pune cu grija moneda cat mai in mijloc pe masa, si se uita inapoi spre mama ei, care da din cap a aprobare.
Le-am pivit apoi cum se indeparteaza, cea mica de mana mamei, in liniste spre plaja si valurile din Scheveningen.

Ganduri adunate

In Amsterdam ploua si sunt fericita. Am deschis cu greu pagina de scris din iPad, parca mi-e frica sa pun ganduri pe hartie, asta ar fi suprema confirmare ca sentimentele mele de roman au luat-o razna. Intiparindu-le mi le asum din nou, la un alt nivel, si definitiv.
Am avut aici, revenind din Romania, senzatia de acasa, usurarea ca am ajuns la locul meu, la viata mea inapoi, la linistea mea. Am privit Romania, si nu cu ochi de turist cum ma asteptam, ci prin niste ochi mari, de expat revenit, cu dorinta de a-i redescoperi frumusetea, de a simti apartenenta, de a ma cuibari la sanu-i cald.
Cred ca este mai bine sa nu intelegi limba, o tara ti se pare mai pura asa. Mi-au lovit timpanele, inca de la aeroport, o suita de mai si bai, fai fata ca sa vezi, n-o sa crezi. M-am facut mica si mi-am ascuns pasaportul. N-am mai vorbit cu Alex decat prin semne, in engleza si in franceza.
Am coborat in Otopeni si vremea m-a bucurat, am ascultat la radio in masina aceleasi ritmuri de hituri, si aceleasi gingle-uri de odinioara. Totul e neschimbat, se lucreaza de zor pe aceleasi artere principale. Blocurile sunt gri, casele toate altfel, fara sa tina un ritm privirii tale, si parca de pretutindeni rasar caini vagabonzi, pe care nu-i iubeste nimeni. Am o senzatie de nou ca niciodata, in aceeasi veche tara. Doar un an mai tarziu, parca m-am intors in trecut, sau parca am luat cu mine alti ochi, pe care n-am putut sa-i fi uitat la Amsterdam. Privesc si ascult uimita, gura-casca in jur, incapabila sa spun ceva, doar ganduri-ganduri ma bantuie necontenit.
A treia zi, Bucuresti
Conduc cu drag, condusul nu se uita, nici stradutele pe care ma aventuram odinioara ca sa scap de stopuri. Imi iau semnul acela (stiti voi) si injuraturi inca din prima jumatate de ora, de la un smecher cu jeep BMW, ca i-am cedat trecerea unuia cu Dacie. Parchez in centru si ca din senin, un boschetar a carui strada e, apare dintre masini sa-mi faca loc si sa-si faca de-o paine. In fata la BNR o doamna mare in rochie de gala canta la vioara accompaniata de un acordeon, si parca e din alt film, din alta lume, a mea. Ne asezam sa-i ascultam si ne tinem in brate. Timpul sta in loc. Toti ceilalti par grabiti si nepasatori, si totul se deruleaza in fata noastra rapid, si sacadat, si trece. Ne vedem prietenii dragi, si povestim, si ne amintim, si radem, si timpul curge prea iute, si revin la starea de dinainte de plecare, grabita si suparata ca nu am timp...

Turist in Romania

Am fost, in ultima vreme, prea ocupată si prea fericita ca sa scriu. Olanda continua sa ma tina treaza, chiar si sub cerul innorat, ii simt aerul proaspat de Iliac abia inflorit, ma rasfata cu verdele desirandu-se de atata asteptare, slapi si tricouri scoase de la dulap, zumzet de vacanta. Imi savurez diminetile pe bicicleta, de acasa pana la birou, mereu pe acelasi drum care se transforma in primavara.

Ingrijorător este insa ca si pofta mea de scris se transforma, la fel cum viața de expat devine parte din mine, iar pofta nu scade, nu piere, ci pur si simplu ia dimensiuni noi. Cuvintele striga la fel de tare, la fel de multe, dar in engleza. Imi vine sa le insir pe foaie, ma rog - pe ecran, si ma scutur sa imi revin, apoi traduc, si inteleg ca ma pierd pe zi ce trece, ca ma departez, ca nu voi mai fi aceeasi care am fost. Poate ca nu mai sunt deja.

Mi-am planuit vacanta in Romania. Nu stiu - ma intorc acasa, ma duc acasa, sau ma duc, pur si simplu, in Romania?  Doamne, ma duc in vacanta in Romania! Dincolo de cei dragi nu mai am acolo nimic, si nici nu stiu daca sa ma bucur de asta sau sa ma intristez. Nu am asteptari, pentru a nu avea apoi dezamagiri. Voi fi un turist ciudat, curios, linistit.

Rețeta fericirii de expat român la Amsterdam

Fluturasi nabadaiosi simteam in stomac, in timp ce demarasem cu gps-ul setat corect catre magazin. Am aflat de el acum vreo saptamana jumate, intamplator, cand ma plangeam de lipsa de ciolan afumat din supermarketurile capitalei olandeze.

La doua ore dupa, cu burta plina, il binecuvantez pe Nea Marin de la Săcele, cu toti angajatii din fabrica lui de mezeluri, si pe R. ca a importat produsul finit la Amsterdam. Alex a plecat catre Maastricht cu ceva treaba, si i-am mai pus la el un sendvis cu unt, cascaval afumat si parizer. Tomita a lins patru degete de salata de icre de crab si ceapa, apoi s-a retras la siesta pe scaunelul lui de la geam. Am ramas in bucatarie sa mai contemplez nitel cumparaturile.

Bicicleta noua all mountain parca n-am privit-o cu atat drag si lung. Sunculitele astea taranesti au linii curbe perfecte, nu ma mai satur de peisaj. Muraturi de casa, castraveti si gogonele-ba si pepene murat de n-a vazut Amsterdamul-suc de soc de la Adria, visinata cu visine mari cat nuca, si pate vegetal cu ciuperci, sa-l mananci ca snack tot odata. Delicatesa, un brat de sorici, din care aici se fac posete, deci numai pentru noi nu si pentru prieteni localnici, ca s-ar putea sa ne scoata de pe lista tarilor civilizate si sa nu-i mai putem convinge ca nu suntem barbari, si ca rudele noastre nu traiesc in copaci acasa la Bucuresti.

Magazinul Transilvania Food sa traiasca, cu fata lui de alimentara, cu vitrina frigorifica cu carnati lungi si salam de vara, crenvusti si sunci variate, cu frigiderul plin cu bors proaspat si frunze de varza murata pentru sarmale, rafturile cu zacusca, legume pentru ciorba, fasole cu afumatura, miere de albine romenesti, Eugenia la loc de cinste, ciocolata cu rom, pufarin si pufuleti. Silva la rece, daca ti-e dor, sau Lacrima lui Ovidiu la cald, ca-n facultate, sa nu mai plangi dupa...

Si ma mai veselesc o data, si ma gandesc ca asta se numeste fericire pura, si ca ce simpla-i reteta- fericirea de expat e garantata cand traiesti senzatia de Acasa. Mai ales la noi la romani, ca trece cu predilectie prin stomac.

Diversitatea e aici, la un pas de ușa mea

Ma  pregateam sa scriu un articol despre stadiile de integrare culturala, dupa Wilkelman, ca-s cele mai corecte daca mi-am luat la periat propria integrare in Olanda si DRC. E drept ca-i cu sincope, pendulari multiple de la un stadiu la altul, reveniri tocmai cand crezi ca ai scapat si esti pe drumul cel bun si ca luminita se vede la capatul tunelului.

DRC - o natiune traditionalista, in care familia este pe primul loc (si-ar vinde si compania la care lucreaza pentru un sac in plus de orez la cei dragi). Spagile au sume innebunitor de exacte, de parca ar exista inca un catalog de preturi pentru treaba pe sub mana, mai repede (adica normal de repede) facuta. Ma mut in Olanda si, neamul lor de nemti, sunt corecti pana-n maduva oaselor, stau la stop noaptea pe rosu fara nicio masina pe-o raza de-un kilometru, isi scaneaza singuri produsele in supermarket fara sa mai verifice altcineva daca le-au scanat si platit pe toate. Singura dilema ramane: cine fura bicicletele?! Daca in medie sunt 1 million de biciclete, pe an dispar vreo 100 de mii, dintre care doar o patrime sunt apoi pescuite din canale.

Toleranta este un atribut la loc de cinste. Ne toleram cata vreme nu ne-curcam unii pe altii, vecini cu vecini, colegi cu colegi, rude cu rude, cine are. Daca te tin valorile strans, du-te o data doar prin cartierul rosu, mai de departe sa nu vezi ce se intampla cu adevarat dupa cortina. Traind aici insa, oricand cortina se poate muta in cercul tau strans de cunostinte, pe care ai vrea sa-l pastrezi cat mai mult timp intact cultural.

Intalnire la birou, cu furnizori care ne prezinta planul de proiect. Trebuia sa stabilim intalnirile pentru urmatoarea luna, si ne deschidem agendele sa gasim, cu greu in calendarul de corporatisti, zile si ore libere in comun. Uite-o luni libera! Doamna isi cere scuze, si o intelegem ca nu poate veni, ne anunta ca este ziua casatoriei sale civile. Ne punem toti pe felicitat, urat treburi asa cum se face. Entuziasm maxim, motiv de oprit din treaba serioasa sa mai stam la o tacla. Si ea zice: "Ne-am hotarat sa ne casatorim, pentru ca prietena mea a ramas insarcinata."

Nu vreti sa stiti ce neuroni bulversați am avut pentru câteva momente. Stai n-am înțeles bine? E nunta ei sau a prietenei? Sau a ei cu prietena? Deci cine e bărbatul? Deci cum...?!

In mod normal, ar fi trebuit sa curgă întrebări frumoase, gen: si in ce luna e, ce aveți - băiețel sau fetița? samd... O singura întrebare îmi venea insa in cap in mod repetat, cine e tatăl?, si m-am abtinut s-o pun, turnand in loc ceva liniște adâncă.  Mi-am cules falca de pe masa, am cules-o si pe a colegei mele, si am purces mai departe la stabilit zilele noastre de întâlniri pentru proiect.

Scuzati deranjul!

Simțeam eu, locatara a clădirii din P. Nr 28, ca se pune ceva la cale. A elucidat problema o lunga scrisoare de doua pagini de la administrație, in olandeza (deși 80% din vecini sunt expați de scurta durata) tradusă si sumarizata de secretara in pauza dintre doua ședințe: "In următoarele trei luni se vor efectua lucrări de reamenajare a clădirii si grădinii interioare. Va roagă sa scuzați deranjul."

Aparatura adusă peste noapte este demna de o construcție de la zero a unei noi cladiri de birouri, aici peste clădirea atât de frumoasa existența deja. O macara urcata pe bloc, coborând suluri imense de ceva, in timp ce gazonul a dispărut lăsând locul unui camp sur, gata de făcut brazde pentru roșii si ceapa.

Câteva zile am asistat la alpinismul industrial in floare, niște mascati coborand din ceruri, înhamati bine ca sa spele pe exterior geamurile imense.

Apoi s-au desfăcut sulurile, din care ma așteptăm sa răsara covoare de iarba, verde si proaspăta ca primăvara. Greșit. Gazonul trebuie si el hrănit, așa încât tone de pământ proaspăt si balegar de Olanda s-au întins la soare strat gros cat sa se tapeze cu vremea. Soarele a intrat repede in nori, iar vântul si-a facut placerea. A mutat cu atentie, zi de zi, treaba murdara de pe gazon direct pe terasele noastre, de la parter pana la etajul trei.

Azi am maturat iar si scos doua pungi pline de-un leu, noroc ca balegarul lor e pretios, adica nu pute. Scuzam deranjul.

Amintiri din copilarie

Azi am vorbit cu A. despre copilărie. Si ea sarea coarda, juca elasticul. Ne-am bucurat de soare, pe o banca mutată-n drum in mijlocul terasei, si am tras concluzia ca trebuie sa facem un remi, ca, deh, cu păpușile nu ne mai putem juca.

Aveam 13 ani când am primit prima Barbie. R., cu rude in străinătate, avea una de la început, prințesa autentica cu rochie roz si pantofi de schimb. Uneori ne-o dădea sa ne jucam si noi, doar sa nu-i pieptanam parul care se rarise de atâta aranjat. Făceam gimnastica in parcul de la bloc, o poieniță mare cat ringul de la olimpiada, si C. făcea spagatul mai bine ca toate si podul pe spate de se putea prinde de calcaie, așa elastica era. Cealaltă R., a mai mare, juca bine tenis. Dădeam cu tărie, sa dau si eu ca ea, la peretele de la centrala termică a cartierului. Pierdeam mingiile pe clădire si ne cataram prin spate, pe balconul vecinei, doar-doar om recupera ceva. Uneori dispareau ca intrate in pământ, si căutam cu orele, lăsând vorba si la alții, ca daca le găsesc sa ni le înapoieze. N-aveai de unde cumpara altele, si le băteam pana le suna apa, pana se decolorau si nu mai sareau de atâta joaca. Iarna făceam cazemate si stăteam in frig pana ne înghețau mâinile si nasul, făcusem rost de patine si învățăm piruete ținându-ne una de alta, mergeam la colindat fără glas si palmares serios de colinde, si numărăm covrigi si mere in ligheane de plastic. In sala blocului ne-am făcut fiecare propriul Monopoly, după unul mai șmecherește confecționat de un om mare, pe carton gros si liniat drept cu carioci Carioca. Am tăiat teancuri de dolari si furat pioni de la Nu te supăra frate, colecționat servetele si scris scrisori multe la prieteni cunoscuți prin tabere, pe care le așteptam in căsuta postala ca pe pâinea calda, cercetand-o de câteva ori pe zi, doar-doar o veni vestea. Sunam uneori pe fix din cartea de telefon, pe rând de la fiecare de-acasă când erau părinții plecați, la câte o familie cu nume traznit, si ne busea rasul de când auzeam glas de partea cealaltă a firului. Ne cocoțam in Salcia noastră si ni se imbarliga întruna cheia atârnată la gât, de coboram cu salcie cu tot si ne îmbrăcam apoi in fuste de frunze.

Apoi a venit revoluția, si nu înțelegeam multe si n-aveam si eu părerea mea, dar aveam părerile bune ale celor mari, care ascultau seara la vecini Europa Libera. Cam de-atunci, nu-mi mai amintesc de jocuri. Parca as fi crescut peste noapte, om mare așa cum îmi doream, mereu mai mare decât eram, măcar cu unul doi-ani, așa cum as vrea sa ma întorc acum in timp, si sa ramân suspendata, nestiutoare, mereu fericita.

Un nou hobby

Pierzand muntii si senzatia de libertate pe care mi-o dadea, vorba mamei, datul pe coclauri, am cautat pasiv un nou hobby odata cu mutarea in Olanda. Ceva care sa-mi umple timpul si sufletul, putinul timp, e drept, ca Olanda nu-i Congo, insa cu posibilitati multiple, cu scop de a descatusa emotii si creativitea-mi plictisita ce sta sa sara in orice clipa. Si inainte de a-l cauta unde trebuie, cu googel-ul aproape, il caut intai in mine: sa fie desen, yoga, vorbire in public, jewelery craft, origami? Dureaza de luni si nu-l gasesc, sa stiu, ca la dragostea la prima vedere, ca Asta este si basta, mi-as da si pielea de pe mine pentru o clipa cu El.
Si ma intreb apoi, deodata, de ce caut ceva ce e atat de evident gasit deja, de care oricat as fugi nu ma pot ascunde si desprinde nicicum: Scrisul meu, mereu aproape, cuvintelea astea care-mi suna in cap oriunde pasesc, oricat incerc sa ma educ sa gandesc, uneori in timpul sedintelor de departament. Atunci m-as da lovita cate cinci minute doar sa fug cu cuvintele mele, din alta sfera decat cele ce plutesc in atmosfera-mbacsita de office. Sa-mi scot carnetelul si sa incep sa insir, sa le las sa curga, sa le las sa spuna, o, Doamne cate ar vrea sa mai spuna! Fara feedback si deadline si bullshit corporatist. Doar eu si ele, adevaratele cuvinte.

Invataturi

Azi am inteles de ce nu ne terminam niciodata treaba la birou.
Pentru ca trebuie sa avem un motiv ca sa mai venim si "maine".
Si am mai aflat ca in Olanda e mereu soare.
Doar ca nu-l vedem, ca e de partea cealalta a norilor.

Dor de Congo

Nici n-am facut bine ochi si m-a luat un mare dor de Congo, cu toata Olanda lor. Se facuse de o zi cu soare, si mi-am luat bicicleta la pedala si geanta in spate, sa ma intalnesc cu Y. La birou pe colt e o cofetarie destul de kitch, cu mobila improvizata si fete de masa de vinilin, cu printese si cai maiastrii. Afacere de familie, fac ceai din ditamai buchetul de menta, si prajituri de casa cu glazuri desucheate, bune ca uiti sa mai numeri caloriile.

Astept cu nerabdare sa vad Europa prin ochii Africii. Imi spune cum a intarziat la birou in prima zi, caci tramvaiele merg in doua directii si nu i-a spus nimeni. Cum sa gasesti intr-un magazin de toate laolalta? Si atatea feluri din fiecare, in ambalaje care mai de care mai nastrusnice? Si de unde sa stii ce sunt? Cum sa pleci cu doua sacose fara sa-ti lasi agoniseala toata pe-o luna? Cum sa ai apa calda mereu, si internet cu asa viteza, si aragaz fara foc, ca nu stia de unde sa-l aprinda? Si de ce se intampla toate atata de repede?

Inteleg dintr-o data ca traia vice-versa trairilor mele din Congo, acolo unde pentru ea e normalitatea. Aici e frig rau si nu ploua cu adevarat niciodata. Ploaia e un fel de gluma.Si-mi amintesc de ploaia torentiala de-o ora, care spulbera instantaneu norii, descatusandu-i peste Kinshasa. Noroiul care galgaia pe starzi in torente, ducand cu el oameni si gunoaie laolalta. Jeepul albastru cu sistemul de aer conditionat mai mereu stricat, din care priveam pe geam, incuiata ca o mare lady in spate, cu toata viata mea oprita in loc, tocmai acolo unde aveam tot timpul din lume.

O iarna grea

 

M-am pregatit de iarna mai mult decat ar fi trebuit, cumparand impulsiv haine groase si bocanci cu talpa dubla. As fi vrut sa ridic, intre pielea mea fina si Amsterdam, un zid de toale care sa ma apere de toate.

Am depozitat trei cutii cu genti fancy pe care le afisam mandra in Romania. Trei Cowboy bags, in culori mohorate si piele groasa purtand inca urmele tabacirii, cuprind acum in interior vrute si nevrute. Le schimb strengareste de pe o parte pe alta, arat ca un postas incarcat de misive ce urmeaza sa fie depuse in aceeasi zi. Ulterior momentului achizitiei, umbrela anti-vant mi se pare prea lunga, prea mare, hidos de asimetrica. O tarasc dupa mine prin tramvaie, o inchid fericita, as vrea s-o indes in geanta si nu incape. As vrea sa am mai multe glugi, la fiecare haina, si mai degraba la fiecare strat, sa-mi creasca glugi pe camasa, pe plover, ca aripile la pasari. As vrea sa zbor uneori, de acasa direct in birou, sau mai degraba sa fiu mai grea, sa nu mai ajung bataia de joc a vantului.

Visez la cele doua fuste lungi de Congo, usoare is vaporoase, in culori tari, trimise de mama prin DHL dupa ce am realizat ca orice din garderoba mea era prea scurt si indecent pentru Acolo. A-ti ascunde gambele de priviri staruitoare se transforma Aici in a te ascunde cu totul sub kile de materiale, pe care sa nu le gasesca vantul si ploaia.

Am mai facut pachete-pachete cu camasi aprins colorate si bluze cu modele, de parca nimic nu poate fi mai comod decat ceva pal, care sa te lase sa treci nevazuta, stergandu-te dintre oameni printre culorile iernii. 

 

Din nou, m-am adaptat.

Copil de inchiriat

Am luat pranzul cu Alex si cu clientul lui pe nume A., rus de origine, care a plans bine incolacit de piciorul lu' ma-sa inainte sa plece la prima lectie cu instructorul de ski. Are niste ochi albastri in care poti face diving linistit, e foarte blond si a venit cu obrajii rosii de pe partie. Alex il dezechipeaza minutios ( ochelari, casca, manusi, geaca, fular). E zumzet de la mesele din jur, si un foc dulce trosneste in soba. Ii spune, ca unui om mare, sa se tina bine cu ambele maini de cana, uriasa pentru el, cu ciocolata. Intai verifica el sa nu fie prea fierbinte. Are pe lista cartofi prajiti, si A. ii mananca cu mult miez de paine, decojind incet cu cei cativa dinti de pe fiecare felie. De fapt, de pe toate feliile de pe masa. Mi-e teama sa nu dea jos cana, cu farfurie cu tot, cu cartofi cu tot, cu paine cu tot, cu fata de masa.

Tot privesc si, din coltul meu unde as vrea sa ma fac mica, nu scot niciun cuvant. Ma simt de parca am luat, pentru lunch-ul asta de jumatate de ora de ski, un copil de inchiriat. Fara drept de apel, si fara instructiuni de folosire.

Ce sa-i spun, ce sa fac? Alex imi cauta ochii, desi n-as vrea. Ar putea sa citeasca multe in ei. Si repede. Oare cine o sa puna primul asta in cuvinte? Rade: "Parca ai sta cu un pui de extraterestru la masa." Da, dupa doua ore de la momentul zero, deja schiaza.