O iarna grea

 

M-am pregatit de iarna mai mult decat ar fi trebuit, cumparand impulsiv haine groase si bocanci cu talpa dubla. As fi vrut sa ridic, intre pielea mea fina si Amsterdam, un zid de toale care sa ma apere de toate.

Am depozitat trei cutii cu genti fancy pe care le afisam mandra in Romania. Trei Cowboy bags, in culori mohorate si piele groasa purtand inca urmele tabacirii, cuprind acum in interior vrute si nevrute. Le schimb strengareste de pe o parte pe alta, arat ca un postas incarcat de misive ce urmeaza sa fie depuse in aceeasi zi. Ulterior momentului achizitiei, umbrela anti-vant mi se pare prea lunga, prea mare, hidos de asimetrica. O tarasc dupa mine prin tramvaie, o inchid fericita, as vrea s-o indes in geanta si nu incape. As vrea sa am mai multe glugi, la fiecare haina, si mai degraba la fiecare strat, sa-mi creasca glugi pe camasa, pe plover, ca aripile la pasari. As vrea sa zbor uneori, de acasa direct in birou, sau mai degraba sa fiu mai grea, sa nu mai ajung bataia de joc a vantului.

Visez la cele doua fuste lungi de Congo, usoare is vaporoase, in culori tari, trimise de mama prin DHL dupa ce am realizat ca orice din garderoba mea era prea scurt si indecent pentru Acolo. A-ti ascunde gambele de priviri staruitoare se transforma Aici in a te ascunde cu totul sub kile de materiale, pe care sa nu le gasesca vantul si ploaia.

Am mai facut pachete-pachete cu camasi aprins colorate si bluze cu modele, de parca nimic nu poate fi mai comod decat ceva pal, care sa te lase sa treci nevazuta, stergandu-te dintre oameni printre culorile iernii. 

 

Din nou, m-am adaptat.

Copil de inchiriat

Am luat pranzul cu Alex si cu clientul lui pe nume A., rus de origine, care a plans bine incolacit de piciorul lu' ma-sa inainte sa plece la prima lectie cu instructorul de ski. Are niste ochi albastri in care poti face diving linistit, e foarte blond si a venit cu obrajii rosii de pe partie. Alex il dezechipeaza minutios ( ochelari, casca, manusi, geaca, fular). E zumzet de la mesele din jur, si un foc dulce trosneste in soba. Ii spune, ca unui om mare, sa se tina bine cu ambele maini de cana, uriasa pentru el, cu ciocolata. Intai verifica el sa nu fie prea fierbinte. Are pe lista cartofi prajiti, si A. ii mananca cu mult miez de paine, decojind incet cu cei cativa dinti de pe fiecare felie. De fapt, de pe toate feliile de pe masa. Mi-e teama sa nu dea jos cana, cu farfurie cu tot, cu cartofi cu tot, cu paine cu tot, cu fata de masa.

Tot privesc si, din coltul meu unde as vrea sa ma fac mica, nu scot niciun cuvant. Ma simt de parca am luat, pentru lunch-ul asta de jumatate de ora de ski, un copil de inchiriat. Fara drept de apel, si fara instructiuni de folosire.

Ce sa-i spun, ce sa fac? Alex imi cauta ochii, desi n-as vrea. Ar putea sa citeasca multe in ei. Si repede. Oare cine o sa puna primul asta in cuvinte? Rade: "Parca ai sta cu un pui de extraterestru la masa." Da, dupa doua ore de la momentul zero, deja schiaza.