De ce mă mărit?

Cele mai bune prietene au spus ca am innebunit. Si au argumente pertinente. Recunosc, in momentele de luciditate si eu cred la fel, ca Raluca a luat-o razna, ca e indragostita si de-aia perdeaua densa i s-a lasat pe ochi, si de bunavoie si nesilita de nimeni are sa se-nhame la jugul căsniciei.
Pentru cititori, sa lamurim o treaba de la inceput: ador si respect Iubirea, dar n-am putut avea niciun respect pentru institutia familiei, care dupa mine ar trebui sa dureze maxim 5 ani. Indiferent cate case, copii si proiecte comune, la 5 ani sa revizuiesti, in fata Statului si a Bunului Dumnezeu, daca mai merge treaba. Sa ai ocazia sa te salvezi, pe tine si pe celalalt, de nefericirea de a trai impreuna pe drumuri paralele, doar pentru ca v-ati casatorit.
Momentul in sine e unul suprem. (Numai eu visez, de cand ma stiu, ca plang in hohote si decid sa fug de la altar. ) De obicei nu e o greaseala de matching. Atunci, in momentul zero, crezi cu tot sufletul ca el e perechea, ca luandu-l ti-oi intregi si tu existenta.
Aici e problema : nimeni nu intregeste pe nimeni, fiecare din noi e un intreg, si nu-ti trebuie un alt individ, cu bune si musai si cu rele, ca sa fii tu intreg si fericit cu tine. Nu trebuie nici sa speli sosete, nici sa asculti concerte de ragaituri, hai sa nu vorbim despre restul dovezilor de maxima intimitate.
Mi-au trebuit 35 de ani ca sa inteleg asta. Doar iubindu-ma pe mine, fericita cu tot ceea ce fac, simt si sunt, am stiut ca am destula dragoste sa pot imparti mai departe. Si m-am indragostit de El la Bucuresti, apoi la Lisabona si Lagos, apoi la Kinshasa, acum la Amsterdam. Oriunde. Oricând. Il iubesc azi mai mult decat ieri si mai putin decat maine. Il iubesc din tot sufletul, pentru ca nu-mi trebuie El ca sa fiu intreaga, ci pentru ca imi trebuie El pentru cat e de Intreg, si pentru cat putem rămâne de întregi fiecare, fiind împreuna.

Inapoi in 2008

Am primit pe yahoo un mail automat, cineva a citit si a dat like la un post de-al meu, pe un blog, si el al meu, de care uitasem...
Am cautat pe net cu emotie, si l-am gasit, 2008.
Era vremea intrebarilor. Scriam in deschidere:

"De cand am descoperit coaching-ul, imi pun mie insami cele mai ciudate intrebari. Ma rascolesc noaptea cu ele-n gand, le intorc pe toate fatetele, le privesc cu uimire ca un copil care descopera un cub Rubick. Atatea posibile si imposibile intrebari cu tot atatea posibile si imposibile raspunsuri.
Ma cutreier cum n-am facut-o niciodata pana acum, apoi ma intreb de ce ma cutreier, de ce n-am facut-o pana acum, cine sunt, cine vreau sa fiu, cine as putea fi, cine n-as putea fi… Ce s-ar fi intamplat daca, pana la varsta de 30 de ani, ma intrebam continuu, cu semnul intrebarii cocarjat iesind ca dintr-un tun, cu semnul exclamarii gonind nebun sa-l prinda din urma ?!
Mi-am lipit de oglinda, mi-am postat pe monitor, mi-am agatat INTREBAREA sub magnetul cel mai oaches de pe frigiderul din bucatarie. Asa, traind o saptamana cu intrebarea in sange, respirand-o, mestecand-o la fiecare pas, stiu ca nu voi lasa nimic sa-mi scape, nici o clipa de libertate a gandirii sa zboare in directii neproductive. Dorind sa aflu raspunsul magic, raspunsul care sa ma implineasca, am descoperit o paleta colorata de idei, nebune si toate ale mele. Pe care le pot expanda si in care pot cotrobai cu blandete ori de cate ori mi se face dor de mine.
Care este intrebarea care ma va misca inainte?
Nu este niciodata tarziu pentru vremea intrebarilor."

Am citit pe narasuflate doua articole serioase, eseuri submise pentru acreditarea mea de coaching, in engleza, cu citate si explicatii pedagogico-scriitoricesti:) Am inteles ce rar ne intoarcem catre noi insine, si ce greu ne deschidem pieptul, sa ne uitam catre suflet.
Iti multumesc D.B.!

Second Skin

Being a surfer is like wearing a second skin, and not the one of the Ripcurl wetsuit. It means waking up early in the morning like you are not on holiday, or like there is always holidays, and the whole world is yours, especially the blue part of it; checking the ocean for waves becomes suddenly more important than sleeping. I've joined the Dawn Patrol.
We drive fast on the highway to get further, where waves born hundreds of miles away touch the shores in milky splashes. We park the car and I notice the happy face. Alex looked up for the wind.
"We stay. Shall I take it?" he asks.
Of course not. I'm a surfer. I want to carry my own surfboard. It's a big log, a 9.4 longboard. It' s not heavy, but I struggle and stumble, my arms shorter than the width of my board. I smile, thinking that I look like an ant that is carrying a big chunk of food. I reach the sand and let the board go...pick up the nose, dragging it, holding it tight, stumbling again. Alex laughs. I have a new toy, and I'm not his anymore. Like he hasn't been mine for so long when his mistress, the Ocean, was around calling for him. I wanted so much to understand, and I finally did. I want to scream so that everybody knows how I feel...my first wave, carrying me endlessly like a dream, me up on the board, balanced, as I am part of it, part of the wave, part of the sea.