Ignoranța realității

O sarbatoream la birou pe M., 50 de ani, ce varsta minunata! Si ce fain sa ai spiritul tot de 20…Unii au darul de trai alte varste, fascinandu-i pe cei din jur. In general -o citeam pe Simona Catrina- traim constransi sau de bunavoie alte varste. O copilarie intreaga am fost prea mica sa fac lucruri. Acum sunt prea mare.

La ziua lui M. suntem toți gramada in jurul mesei de bar. Colega mea G., o copila cu aere de adult total, imi atinge burta din greseala. “Mama ce tare e!”

Oare credea ca da sa curga, si o tin eu cu vreun suport special?

Aceeasi pare interesata de starea mea de graviditate, intrebandu-ma in mod repetat, cu fata ingrijorata, daca totu-i ok. Aproape ma simt prost sa-i spun ca da, ma simt minunat.

M-a pus naiba sa-i mai povestesc din dilemele femeii insarcinate, la care am primit sfaturi multiple (haaa?) si incurajari ca lucrurile-s mai simple decat par. Nu zau? Ia sa te vad pe tine bortoasa si mai vorbim.

La fel de ignoranta eram si eu inainte. Am facut cadou multe hainute de bebe, fara sa ma gandesc ca peste cateva luni va fi un alt anotimp, ca n-o sa poarte copilul geaca de fas in august. Si ca in iarna următoare n-o sa-l mai incapa.

Îmi fac mea culpa pentru toate încercările de a fi empatica cu gravidele, înainte ca eu însămi sa fiu. Pentru toate părerile emise, fie ele si documentate. Pentru toate lucrurile pe care le-am făcut, ca erau greșite. Si pentru toate cele pe care nu le-am făcut, ca erau mai bune ca primele. 

Vorbind cu draga de Miruna, si povestindu-ne călătoria, abia acum înțeleg cât de diferite suntem, si cât de diferit simțim, chiar si însărcinate in fix aceeași zi.

Dreptul la apel

Suntem invatati sa ne lasam usor pe locul doi, sa cedam prioritatea la care avem drept deplin. Asta ne stirbeste fericirea si stima de sine, mirajul ca putem gasi compromisul care sa-i faca pe toti fericiti.

Trebuie sa-mi propun, cu KPI se pare, sa invat sa am grija de mine si de Nathan mai presus de Orice. Sa proclam dreptul nostru la prioritate, sa ne pun pe noi (chiar daca doi intr-unul inca) inainte de sedinte, interviuri, serate cu echipa si alte chestiuni corporatiste. 

Mi-am amanat ora de yoga pentru cina in echipa. Mi-am amanat analizele de sange  pentru ca aveam de depus Cv-uri si de facut impresie pe la interviuri. Am sarit masa de pranz ca a intervent o sedinta. Aman hotarat sa imi iau concediu, pentru ca trebuie sa-mi asigur un job nou, caci de saptamana viitoare nu mai am unul. Si in tot acest amalgam creat de incompetenta altora de a planifica sau de a se tine de cuvant, sau macar de a face lucrurile cum trebuie - noi doi cadem rapusi, cu dreptul la apel sfartecat, ca intr-o vanatoare in care nu stiu daca sunt tinta sau doar treceam prin bataia pustii intamplator.

Tema saptamanii

Am iesit din starea de panica, ajunsa la apogeu cand am realizat ca fiinta ce salasuieste in mine va dori sa iasa in lume la un moment dat. Atunci i-am marturisit lui Alex, ca altcuiva n-aveam cui. Gresit. Ce sa-nteleaga barbatul, cum sa fie el cu adevarat empatic si folositor?

M-am linistit ca m-a facut sa rad, ca intr-un schimb de glume de la barbat la barbat, mi-a zis ceva de downhill si de vanataile de pe gambele mele, pe care mi le numara Sorin in fiecare luni la birou. Ca daca am facut-o eu pe aia, asta e nimic. A trecut pe moment, si am adormit in bratele lui, cu perna de gravida in bratele mele, cu Chilli deasupra.

A doua zi m-am trezit cu acelasi gand. Frica. Rasuflu lung cum am invatat la yoga. Parca iti aerisesti gandurile. Sunt singura cu gandurile mele, daca ii spun ma ia iar la misto, trece pe moment. Mie imi trebuie un trecut de lunga durata, pana dupa nastere daca se poate.

Am inceput sa citesc despre asta, sa ma informez ca doar "information is power". Am dat cautare dupa un film cu nastere naturala chiar. L-am deschis cu rusine, ca pe primul film porno, cu sonorul pe minim, uitandu-ma ca un copil tampit, tresarind la fiecare contractie. La sfarsit am inceput sa plang. 

Starea asta e ireversibila. Nathan isi face simtita prezenta tot mai des, tot mai lung. Dezvoltam o relatie, fericita e simbioza noastra: eu ii dau papa si loc de somn, el mie busituri si crampe. Tomita s-a prints ca e ceva dubios acolo, care imi capteaza atentia, si vine mai des sa doarma la mine pe burta. Stau asa cu amandoi baietii, unul de o parte a mea, altul de alta, in doua lumi diferite, suspendati in timp. Si cand e atat de multa iubire, nu mai este loc si de frica.

Caruia dintre noi ii este mai teama?

Cand am citit-o pe Raluca Marchis in "Selfie in oglinda", m-a surprins sa aflu de o teama a proaspetei mame - aceea de a nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Fobia revine de mai multe ori pe parcursul cartii, si din cate-mi amintesc, n-am regasit alta. Cel putin nu la fel de pronuntata.

M-a ajutat destainuirea Ralucai. M-am gandit de nenumarate ori la asta, inainte de a afla ca sunt insarcinata. Ma voi descurca oare? Voi fi o mama buna? Raluca a fost si este. Copiii nu au termeni de comparatie. Copiii nu au standarde. Doar noi avem. Noi, pentru ca ni le creem singuri. Trebuie. Asa trebuie.

Frica mea de a nu ma descurca asa cum trebuie a durat doar cateva zile dupa ce vestea mare s-a conturat pe testul de sarcina. Vorba aceea: de-aia nasti in noua luni si nu imediat, sa ai timp sa te obisnuiesti cu ideea. Am intrat instantaneu in priza, ca studentul silitor doar in sesiune. N-aveam habar de nimic, nici macar cate saptamani tine sarcina. Azi pot recita in somn, pe capitole, cate-n luna si-n stele, despre trimestrele unu si doi pe care le-am studiat aprofundat din surse multiple, si despre care mi-am format o nezdruncinata parere personala, inca dinainte sa le traiesc. Acum pot sa contest autori cunoscuti, sa expun teorii multiple. Orice femeie isi poate da linistita doctoratul. Si-atunci de ce ne mai e teama?

Iar cand teama mea dispare, am vreme sa fiu mai atenta la ce se intampla in jur. Il regasesc pe Alex ingandurat si in lumea lui, ca si cand el e insarcinatul ce va sa le traiasca pe toate.

"Ce e, baby?"

Apoi inteleg ca si el e insarcinat ca si mine, atat cat putem imparti. Ca fiecare stare a mea se imparte cu el, fiecare gand, fiecare simtire. Daca eu am o singura grija, pe Nathan, el are doua, avandu-ne pe amandoi. Ca poate si lui ii e teama ca nu se va ridica la inaltimea asteptarilor mele, iar el n-are carti care sa-i spuna ca e normal sa simta asa, si sa-l invete, din 3 pasi, ce sa faca. Iar el e barbat - prea mandru sa-si recunoasca: "Da, imi e teama."

Iar noi suntem atat de prezente in starea noastra noua si simtim atat de puternic si doar pentru noi, ca uitam sa-l mai simtim si pe El. Uneori, chiar uitam ca exista.

Revolta hormonilor

Cred ca majoritatea gravidelor, ca sa nu spun toate, s-ar putea regasi in ce am sa va povestesc aici. Este ceva de care m-a ferit natura 22 de saptamani.

Hormonii mei s-au revoltat cu putere. Am simtit cum mi se urca la cap un nor de suparare si draci, fara vreun motiv anume. M-a apucat revolta pe ce era in frigider, pe ce nu era in frigider, pe frigiderul in sine. Subit suna de parca are sa-si ia zborul.

Tom si Chilli dorm prea mult. Tom parca si mananca mai mult, de parca el ar fi gravida, nu eu. Ma aplec mai greu sa le pun mancarea in castroane, de la burta, n-au si ei pic de respect fata de gravida. 

Apoi vine randul lui Alex. Saracul, nu face altceva decat facea si pana acum. Dar tocmai asta e problema. Eu sunt gravida. Simt subit nevoia de protectie, de atentie. Vreau sa ma simt protejata de toate greutatile vietii. De ce trebuie sa mai spal vase? De ce cand mi-e sete, in toiul noptii, el nu stie dinainte sa-mi sara cu apa la pat, fara ca eu sa fi cuvantat? Si in timp ce doarme, am draci pe el, si simt cum dracii cresc si se inmultesc nestapanit, cateodata nelasandu-ma sa mai dorm.

Din fericire, inca mai zace inca in mine Raluca de dinainte, cea cerebrala.  Ea vorbeste tot timpul cu gravida, incercand sa-i bage mintile-n cap. Mintile astea care o iau razna si hoinaresc pe campii-nverzite.  Si acum, de exemplu, simt mirosul de flori mangaindu-mi narile, iar iarba alintandu-mi gleznele.

Ireversibil

Prima ora de yoga pentru gravide m-a adus laolalta cu alte 6 mame-n devenire, diferite prin dimensiuni, dar toate cu burta. Ne-am intins, am inspirat si am expirat in cor, am stat in pozitii rusinoase ca sa simtim muschi anume.

Intr-un cuvant, am avut certitudinea faptului ca starea dezastruoasa in care ma aflu nu se va imbunatati, ci dimpotriva, se va agrava odata cu apropierea de momentul zero, pentru care nicio ora de yoga si niciun curs prenatal nu ma poate pregati. Ar trebui sa ma bucur de momentul prezent, ca e cu siguranta mai bun decat ce-o sa vina. Si mai grav este ca, prezenta cu totul, "in the moment", am certitudinea faptului ca ceea ce mi se intampla e irversibil, ca o cana sparta careia degeaba vrei sa-i mai legi cioburile. 

Rememorez franturi din povestea instructoarei, singura dintre noi actualmente neinsarcinata. Nu este despre a controla nasterea, ci despre a o accepta. A te lasa in voia naturii, a corpului tau care stie mai bine ca tine ce sa faca in acele momente. Slava domnului ca macar cineva stie!    

Despre transformarea in "mama"

Am cunoscut femei minunate prin intermediul unui grup de mămici romance din Olanda (vorba unei prietene :"de ce mămici si nu mame, de ce pantalonași si salopetute si papica si suzetute, totul la diminutiv peste tot?") Dar asta este cu totul alt subiect de care ma voi ocupa alta data.

Ce vroiam sa spun este ca, oriunde s-ar afla, mamele sunt minunate. Ele strâng in jurul lor acel univers aparte, visează si creează ce e mai bun, cu un instinct perfect care se naște odată cu ideea ca vei deveni mama. Ne transformam pe zi ce trece, si nu vorbesc despre fenomenalele transformări fizice care ma fac sa pălesc uitându-ma in oglinda, la mine alta, care dintr-o data nu mai contează, si necrezut cade pe locul doi. Acum mie-e rușine s-o spun, nu credeam sa-mi doresc vreodată copii. Ma uitam cu compasiune la mamele pierdute in treburi zilnice de bebeluși si copii mici, toți ca niște draci pe care nu-i poate stapâni nicio forma de energie pământească. O iau ei pe toata, o iau si pe-a celor din jur. Si pur si simplu nu ma puteam vedea renunțând la downhill-un din weekend la Sinaia, si la filmul de la ora 23 ca asa ne-a cășunat in aceeași zi la 22:30. Este despre libertatea mea, pe care o urmăream topindu-se la mamele din jur, pierdute pana peste cap intr-o simbioza perfecta cu pruncii, ca intr-o înțelegere tacita între mame si univers - ca vine vremea ta si-ti vei ispăși pedeapsa de a o fi chinuit cândva pe ma-ta.

Îmi ispășesc pedeapsa cu bucurie in suflet, ca sclavii înamorati de călăii lor. Orice îmi este dat, primesc cu căința, nimic nu este prea dur, necinstit, fata de telul suprem pentru care mi se întâmpla toate acestea: voi avea un copil, este cel mai minunat lucru din lume.

Pentru asta, pot indura orice: obraji dolofani si coapse pline, si picioare umflate, si greturi matinale, si pofte nestiute (fie vorba intre noi, astea din urma nu prea exista, e doar o siretenie a natiei feminine ca sa primeasca niste atentie). Mamele spun ca uiti pana si de chinurile nasterii, ceea ce mi-e greu sa cred acum in saptamana 22. Dar ce stiu deja cu certitudine este ca nu mai sunt si nu voi mai fi aceeasi de dinainte, si ca atunci cand El, desprins din trupul meu, va fi intreg si real, nu va mai conta nimic din ce-a fost.

Agonie si extaz

Sarcina este motivul unui balans continuu de la agonie la extaz. De la sentimente marunte, mereu altele, care abia iti fac pieptul sa tresara, pana la intense trairi care te coplesesc cu dementa, ca in captivitatea unui vortex. Nu poti controla. 

Nu pot decat sa ma las purtata, pentru ca imediat apoi sa ma las rapusa, o adevarata jucarie a trairilor mele, de care nu stiam pana acum. Si ma descopar pe zi ce trece, mirandu-ma toata, mirandu-ma in multe feluri, in cate feluri imi e dat sa ma pot mira, acum ca trairile mele au prins viata.

Miscarile din pantec imi dau fiori. Le-am asteptat sfioasa, apasand cu mana pe carnea tare. Nimic. M-am indoit, m-am entuziasmat si dezamagit iar. M-am resemnat.

Apoi au venit sa ma caute ele, de parca as fi putut vreodata renunta cu adevarat. Simt aripi de fluturi cu tine, Nathan, si parca am voie sa-ti vorbesc. 

Nu vreau sa-mi inchipui cum e sa te tin in brate. Cred ca mai avem de impartit inca acelasi corp, pana sa devenim doi. Inchid ochii, in linistea camerei, si te simt ca existi.