Amintiri din copilarie

Azi am vorbit cu A. despre copilărie. Si ea sarea coarda, juca elasticul. Ne-am bucurat de soare, pe o banca mutată-n drum in mijlocul terasei, si am tras concluzia ca trebuie sa facem un remi, ca, deh, cu păpușile nu ne mai putem juca.

Aveam 13 ani când am primit prima Barbie. R., cu rude in străinătate, avea una de la început, prințesa autentica cu rochie roz si pantofi de schimb. Uneori ne-o dădea sa ne jucam si noi, doar sa nu-i pieptanam parul care se rarise de atâta aranjat. Făceam gimnastica in parcul de la bloc, o poieniță mare cat ringul de la olimpiada, si C. făcea spagatul mai bine ca toate si podul pe spate de se putea prinde de calcaie, așa elastica era. Cealaltă R., a mai mare, juca bine tenis. Dădeam cu tărie, sa dau si eu ca ea, la peretele de la centrala termică a cartierului. Pierdeam mingiile pe clădire si ne cataram prin spate, pe balconul vecinei, doar-doar om recupera ceva. Uneori dispareau ca intrate in pământ, si căutam cu orele, lăsând vorba si la alții, ca daca le găsesc sa ni le înapoieze. N-aveai de unde cumpara altele, si le băteam pana le suna apa, pana se decolorau si nu mai sareau de atâta joaca. Iarna făceam cazemate si stăteam in frig pana ne înghețau mâinile si nasul, făcusem rost de patine si învățăm piruete ținându-ne una de alta, mergeam la colindat fără glas si palmares serios de colinde, si numărăm covrigi si mere in ligheane de plastic. In sala blocului ne-am făcut fiecare propriul Monopoly, după unul mai șmecherește confecționat de un om mare, pe carton gros si liniat drept cu carioci Carioca. Am tăiat teancuri de dolari si furat pioni de la Nu te supăra frate, colecționat servetele si scris scrisori multe la prieteni cunoscuți prin tabere, pe care le așteptam in căsuta postala ca pe pâinea calda, cercetand-o de câteva ori pe zi, doar-doar o veni vestea. Sunam uneori pe fix din cartea de telefon, pe rând de la fiecare de-acasă când erau părinții plecați, la câte o familie cu nume traznit, si ne busea rasul de când auzeam glas de partea cealaltă a firului. Ne cocoțam in Salcia noastră si ni se imbarliga întruna cheia atârnată la gât, de coboram cu salcie cu tot si ne îmbrăcam apoi in fuste de frunze.

Apoi a venit revoluția, si nu înțelegeam multe si n-aveam si eu părerea mea, dar aveam părerile bune ale celor mari, care ascultau seara la vecini Europa Libera. Cam de-atunci, nu-mi mai amintesc de jocuri. Parca as fi crescut peste noapte, om mare așa cum îmi doream, mereu mai mare decât eram, măcar cu unul doi-ani, așa cum as vrea sa ma întorc acum in timp, si sa ramân suspendata, nestiutoare, mereu fericita.

Un nou hobby

Pierzand muntii si senzatia de libertate pe care mi-o dadea, vorba mamei, datul pe coclauri, am cautat pasiv un nou hobby odata cu mutarea in Olanda. Ceva care sa-mi umple timpul si sufletul, putinul timp, e drept, ca Olanda nu-i Congo, insa cu posibilitati multiple, cu scop de a descatusa emotii si creativitea-mi plictisita ce sta sa sara in orice clipa. Si inainte de a-l cauta unde trebuie, cu googel-ul aproape, il caut intai in mine: sa fie desen, yoga, vorbire in public, jewelery craft, origami? Dureaza de luni si nu-l gasesc, sa stiu, ca la dragostea la prima vedere, ca Asta este si basta, mi-as da si pielea de pe mine pentru o clipa cu El.
Si ma intreb apoi, deodata, de ce caut ceva ce e atat de evident gasit deja, de care oricat as fugi nu ma pot ascunde si desprinde nicicum: Scrisul meu, mereu aproape, cuvintelea astea care-mi suna in cap oriunde pasesc, oricat incerc sa ma educ sa gandesc, uneori in timpul sedintelor de departament. Atunci m-as da lovita cate cinci minute doar sa fug cu cuvintele mele, din alta sfera decat cele ce plutesc in atmosfera-mbacsita de office. Sa-mi scot carnetelul si sa incep sa insir, sa le las sa curga, sa le las sa spuna, o, Doamne cate ar vrea sa mai spuna! Fara feedback si deadline si bullshit corporatist. Doar eu si ele, adevaratele cuvinte.

Invataturi

Azi am inteles de ce nu ne terminam niciodata treaba la birou.
Pentru ca trebuie sa avem un motiv ca sa mai venim si "maine".
Si am mai aflat ca in Olanda e mereu soare.
Doar ca nu-l vedem, ca e de partea cealalta a norilor.

Dor de Congo

Nici n-am facut bine ochi si m-a luat un mare dor de Congo, cu toata Olanda lor. Se facuse de o zi cu soare, si mi-am luat bicicleta la pedala si geanta in spate, sa ma intalnesc cu Y. La birou pe colt e o cofetarie destul de kitch, cu mobila improvizata si fete de masa de vinilin, cu printese si cai maiastrii. Afacere de familie, fac ceai din ditamai buchetul de menta, si prajituri de casa cu glazuri desucheate, bune ca uiti sa mai numeri caloriile.

Astept cu nerabdare sa vad Europa prin ochii Africii. Imi spune cum a intarziat la birou in prima zi, caci tramvaiele merg in doua directii si nu i-a spus nimeni. Cum sa gasesti intr-un magazin de toate laolalta? Si atatea feluri din fiecare, in ambalaje care mai de care mai nastrusnice? Si de unde sa stii ce sunt? Cum sa pleci cu doua sacose fara sa-ti lasi agoniseala toata pe-o luna? Cum sa ai apa calda mereu, si internet cu asa viteza, si aragaz fara foc, ca nu stia de unde sa-l aprinda? Si de ce se intampla toate atata de repede?

Inteleg dintr-o data ca traia vice-versa trairilor mele din Congo, acolo unde pentru ea e normalitatea. Aici e frig rau si nu ploua cu adevarat niciodata. Ploaia e un fel de gluma.Si-mi amintesc de ploaia torentiala de-o ora, care spulbera instantaneu norii, descatusandu-i peste Kinshasa. Noroiul care galgaia pe starzi in torente, ducand cu el oameni si gunoaie laolalta. Jeepul albastru cu sistemul de aer conditionat mai mereu stricat, din care priveam pe geam, incuiata ca o mare lady in spate, cu toata viata mea oprita in loc, tocmai acolo unde aveam tot timpul din lume.

O iarna grea

 

M-am pregatit de iarna mai mult decat ar fi trebuit, cumparand impulsiv haine groase si bocanci cu talpa dubla. As fi vrut sa ridic, intre pielea mea fina si Amsterdam, un zid de toale care sa ma apere de toate.

Am depozitat trei cutii cu genti fancy pe care le afisam mandra in Romania. Trei Cowboy bags, in culori mohorate si piele groasa purtand inca urmele tabacirii, cuprind acum in interior vrute si nevrute. Le schimb strengareste de pe o parte pe alta, arat ca un postas incarcat de misive ce urmeaza sa fie depuse in aceeasi zi. Ulterior momentului achizitiei, umbrela anti-vant mi se pare prea lunga, prea mare, hidos de asimetrica. O tarasc dupa mine prin tramvaie, o inchid fericita, as vrea s-o indes in geanta si nu incape. As vrea sa am mai multe glugi, la fiecare haina, si mai degraba la fiecare strat, sa-mi creasca glugi pe camasa, pe plover, ca aripile la pasari. As vrea sa zbor uneori, de acasa direct in birou, sau mai degraba sa fiu mai grea, sa nu mai ajung bataia de joc a vantului.

Visez la cele doua fuste lungi de Congo, usoare is vaporoase, in culori tari, trimise de mama prin DHL dupa ce am realizat ca orice din garderoba mea era prea scurt si indecent pentru Acolo. A-ti ascunde gambele de priviri staruitoare se transforma Aici in a te ascunde cu totul sub kile de materiale, pe care sa nu le gasesca vantul si ploaia.

Am mai facut pachete-pachete cu camasi aprins colorate si bluze cu modele, de parca nimic nu poate fi mai comod decat ceva pal, care sa te lase sa treci nevazuta, stergandu-te dintre oameni printre culorile iernii. 

 

Din nou, m-am adaptat.

Copil de inchiriat

Am luat pranzul cu Alex si cu clientul lui pe nume A., rus de origine, care a plans bine incolacit de piciorul lu' ma-sa inainte sa plece la prima lectie cu instructorul de ski. Are niste ochi albastri in care poti face diving linistit, e foarte blond si a venit cu obrajii rosii de pe partie. Alex il dezechipeaza minutios ( ochelari, casca, manusi, geaca, fular). E zumzet de la mesele din jur, si un foc dulce trosneste in soba. Ii spune, ca unui om mare, sa se tina bine cu ambele maini de cana, uriasa pentru el, cu ciocolata. Intai verifica el sa nu fie prea fierbinte. Are pe lista cartofi prajiti, si A. ii mananca cu mult miez de paine, decojind incet cu cei cativa dinti de pe fiecare felie. De fapt, de pe toate feliile de pe masa. Mi-e teama sa nu dea jos cana, cu farfurie cu tot, cu cartofi cu tot, cu paine cu tot, cu fata de masa.

Tot privesc si, din coltul meu unde as vrea sa ma fac mica, nu scot niciun cuvant. Ma simt de parca am luat, pentru lunch-ul asta de jumatate de ora de ski, un copil de inchiriat. Fara drept de apel, si fara instructiuni de folosire.

Ce sa-i spun, ce sa fac? Alex imi cauta ochii, desi n-as vrea. Ar putea sa citeasca multe in ei. Si repede. Oare cine o sa puna primul asta in cuvinte? Rade: "Parca ai sta cu un pui de extraterestru la masa." Da, dupa doua ore de la momentul zero, deja schiaza.

Faza a doua

Patru luni si jumatate departe de tara. Si n-am scris pe blog de o vesnicie.

Asimilez ca un elev constiincios sentimente de apartenenta la Olanda. Experienta este complet diferita fata de cea din DRC, pentru ca aici, cu adevarat, e noua casa. Nu mai numar zilele ramase pana la intoarcere. Am plecat din Romania, definitiv, sunt un fugar, sunt un expat, sunt un descoperitor.

Am avut revelatia prima data pe peron, la metrou in Amsterdam Centraal, cand ma duceam la concert la Nickelback. Scria pe panourile publicitare intr-o limba pe care n-o intelegeam, si care mi-era in acelasi timp foarte familiara. Am realizat ca Acum Aici este Acasa, si a fost pentru prima oara in primele trei luni. Cursul de integrare culturala prevesteste in faza intai un sentiment de asa-zisa luna de miere ( probabil in acceptiunea traditionala a termenului). Descoperi, faci cunostinta cu celalalt. Te bucuri de nou. De mai mult. Bantui pe strazi, te miri de localnici, te crezi turist. Apoi urmeaza socul Realitatii. Intelegi ce ai pierdut. Ti-e dor. Esti deja departe. E teoretic ireversibil. Faza a doua a inceput.

Sarbatorile nu indulcesc starea. Te transpui inconstient in trecut, la  sanul cald al familiei, la Carcasonnele si skiul cu prietenii, la smanatana grasa de pe sarma. Facebook-ul e cordonul ombilical. Sau e sangele de roman, care nu primeste infuzii straine?

Esti singur acasa, ca in filmul pe care il vedeam la TVR de fiecare Craciun. Masa nu e copioasa, si pe site-urile de expati lipsesc articolele cu sfaturi despre cum sa te refaci dupa masele de sarbatori. Aici este despre muzee, comunitati adunate dupa hobby-uri, evenimente de familie si experiente de neratat, precum mancatul in bezna fara sa stii ce ( C Taste).

Dupa primele trei zile de ploaie necontenita, am hotarat ca nu mai putem sta cu viata pe hold si am iesit in oras cu bicicletele. In pelerina de ploaie Heineken, aproape de unica folosinta, verde fosforescent si usor transparenta, aratam ca un pitic gonflabil. Acum am echipament corect de street biking. Pelerina atotcuprinzatoare. Umbrela speciala, ergonomica anti vant pana la viteze de 100 km pe ora. Eu zbor, dar nu si Umbrela. Bicicleta a primit de la Mosul manusi. Da, Ea, Bicicleta. Acum poate sa vina iarna.

Fulare si esarfe cat cuprinde, accessorii essentiale de Amsterdam. M-a mai incercat  o data acelasi sentiment strainiu de apartenenta cand am vazut pe drum cativa turisti baricadati bine contra frig precum eschimosii - pufoaice, manusi de ski si fulare trase pana sub ochi. Pe langa ei, eu localnica sunt gatita de primavara.

Si cazi apoi, din nou, cadere libera, te intrebi unde esti, de ce, spui spre casa Sarbatori fericite, ce mai e nou? si te intrebi cand va veni momentul sa te gandesti care mai e presedintele Romaniei. Sincera sa fiu, niciodata nu a contat prea mult. Noi suntem prea mici ca sa conteze parerea noastra. Mi-am urmarit atent prietenii inrolati in cauze umanitare, politically corect, cu pancarda in mana si share-ul pe wall. Ma bucur ca sunt oameni care sa mai spere. Inauntrul meu, poate din lasitate, poate prea comoda, eu am incetat sa mai sper pentru Romania. Oare ce m-ar mai trage acolo inapoi?