Da

In avion. Trecem printr-o mare de nori pufosi, care ne zgaltaie. Ma gandesc la Romania mea, la Olanda mea, imi place sa fiu pe drumuri deasupra lor. Emotiile sunt de alt fel de fiecare data cand merg spre casa, cand zbor acolo unde sufletul meu asteapta mereu ceva minunat: familiarul, copilaria, adolescenta, mama, tata,  prietenii.
Sunt din nou in aeroport si nu stiu cand a trecut vremea. 3 zile pe repede inainte, asa de repede ca nu am realizat dezlipirea de mailul de serviciu, de proiectele in derulare, din astea de corporatisti. Incerc s-o gasesc pe mama, sa-i spun ca viata e frumoasa, ca in Amsterdam dimensiunile sunt diferite, si ca ar putea fi la fel si aici. Probabil ca e prea tarziu pentru ea. Romania se desfasoara la televizor in plinatatea grijilor ei - autocare rasturnate, violuri si inselaciuni politice, silicoane noi la vedete. Nu am avut ce invata despre simplitatea vietii decat din cursuri de dezvoltare personala si carti. Le sorbeam pe narasuflate, tinand copertile in poala cand stateam la stopuri in drum spre serviciu, si citeam pana cand ma claxonau din spate. Si le-am inteles cu adevarat abia in Africa, unde oamenii sunt fericiti fara a avea nimic, fara a sti nimic. Unde am inteles ce mult am eu, ce mult conteaza sa iubesti si sa primesti dragostea inapoi. Si atunci am spus Da. Oare ce ne mai trebuie sa invatam sa fim fericiti?

O moneda de un milion de euro

Am colectionat pe rand servetele, pietre, surprize cu jucatori de fotbal (Baggio imi placea in mod special, avea nume sonor si parul mai lung pe ceafa). Am mai pastrat doar colectia de monede, deloc speciale pentru altii, dar speciale pentru mine: un banut din fiecare colt diferit de lume, diferit de noi, diferit de Leu. Le-am adus intr-o pusculita-masina cu lacatel, primita de la C. intr-una din zilele de nastere frumoase, cand esti in jur cu prietenii.
"Da, va rog", spune in engleza tanarul de dupa galantar. "Cu ce va servesc?" In Scheveningen, la marea Nordului, din loc in loc gasesti rulote-restaurant. Peste proaspat si cele mai bune fructele de mare - scoici pane si calamari, sosuri colorate. Ne-am oprit pe drum la Albert Hein si am luat o sticluta de otet, sa mancam fish and chips ca la mama lor.
Au cateva mese mari in fata, si ma asez la una in timp ce Alex sta la coada cu R. A venit din Romania sa ne viziteze, si am facut un tur sa-l ducem in cele mai faine locuri, mandri ca niste olandezi densavarsiti de ce ofera Amsterdamul si imprejurimile lui.
O familie numeroasa imparte masa de langa noi. Baiatul cel mare, sa aiba vreo 12 ani, plescaie in sila cartofi prajiti pe care i-i baga ma-sa in gura. Tatal poarta o camasa stransa pe burta proeminenta, si la gat un lant gros de aur. Cei mici alearga necontenit in jurul mesei, strigand din rasputeri, unul se impiedica si cade. Plansete, vaicareala. La masa din spate, doi tineri motociclisti. Ea poarta tocuri de paispe la niste picoare perfecte cu tatuaje, pantaloni scurti si o geaca mulata de piele.
O mamica isi aranjeza puiul in carucior.  Surioara mai mare o ajuta cu pestele si cartofii prajiti, dupa indicatiile in olandeza. Gandesc: “Ce copil cuminte! Unii sunt norocosi.”
Savurez peisajul acesta divers, iar mancarea noastra vine, si uit toate gandurile.
“Este a ta?” se aude o voce de langa masa. Copila cu plete aurii, singurele peste nivelul mesei, ne atrage atentia. Tine in mana o moneda de un euro, si ne-o arata. Nu intelegem si radem, ii spunem ca nu. Se duce pe rand la toate mesele din jur. “Este a ta?” Lumea toata rade, privind moneda pe care micuta le-o arata.
Se duce la mama, care se lasa pe vine si ii spune ceva. O tine de manute, si pare o discutie serioasa.
Copila asculta, apoi o vedem indreptandu-se catre singura masa libera. Se catara cu greu pe un scaun, pune cu grija moneda cat mai in mijloc pe masa, si se uita inapoi spre mama ei, care da din cap a aprobare.
Le-am pivit apoi cum se indeparteaza, cea mica de mana mamei, in liniste spre plaja si valurile din Scheveningen.

Ganduri adunate

In Amsterdam ploua si sunt fericita. Am deschis cu greu pagina de scris din iPad, parca mi-e frica sa pun ganduri pe hartie, asta ar fi suprema confirmare ca sentimentele mele de roman au luat-o razna. Intiparindu-le mi le asum din nou, la un alt nivel, si definitiv.
Am avut aici, revenind din Romania, senzatia de acasa, usurarea ca am ajuns la locul meu, la viata mea inapoi, la linistea mea. Am privit Romania, si nu cu ochi de turist cum ma asteptam, ci prin niste ochi mari, de expat revenit, cu dorinta de a-i redescoperi frumusetea, de a simti apartenenta, de a ma cuibari la sanu-i cald.
Cred ca este mai bine sa nu intelegi limba, o tara ti se pare mai pura asa. Mi-au lovit timpanele, inca de la aeroport, o suita de mai si bai, fai fata ca sa vezi, n-o sa crezi. M-am facut mica si mi-am ascuns pasaportul. N-am mai vorbit cu Alex decat prin semne, in engleza si in franceza.
Am coborat in Otopeni si vremea m-a bucurat, am ascultat la radio in masina aceleasi ritmuri de hituri, si aceleasi gingle-uri de odinioara. Totul e neschimbat, se lucreaza de zor pe aceleasi artere principale. Blocurile sunt gri, casele toate altfel, fara sa tina un ritm privirii tale, si parca de pretutindeni rasar caini vagabonzi, pe care nu-i iubeste nimeni. Am o senzatie de nou ca niciodata, in aceeasi veche tara. Doar un an mai tarziu, parca m-am intors in trecut, sau parca am luat cu mine alti ochi, pe care n-am putut sa-i fi uitat la Amsterdam. Privesc si ascult uimita, gura-casca in jur, incapabila sa spun ceva, doar ganduri-ganduri ma bantuie necontenit.
A treia zi, Bucuresti
Conduc cu drag, condusul nu se uita, nici stradutele pe care ma aventuram odinioara ca sa scap de stopuri. Imi iau semnul acela (stiti voi) si injuraturi inca din prima jumatate de ora, de la un smecher cu jeep BMW, ca i-am cedat trecerea unuia cu Dacie. Parchez in centru si ca din senin, un boschetar a carui strada e, apare dintre masini sa-mi faca loc si sa-si faca de-o paine. In fata la BNR o doamna mare in rochie de gala canta la vioara accompaniata de un acordeon, si parca e din alt film, din alta lume, a mea. Ne asezam sa-i ascultam si ne tinem in brate. Timpul sta in loc. Toti ceilalti par grabiti si nepasatori, si totul se deruleaza in fata noastra rapid, si sacadat, si trece. Ne vedem prietenii dragi, si povestim, si ne amintim, si radem, si timpul curge prea iute, si revin la starea de dinainte de plecare, grabita si suparata ca nu am timp...

Turist in Romania

Am fost, in ultima vreme, prea ocupată si prea fericita ca sa scriu. Olanda continua sa ma tina treaza, chiar si sub cerul innorat, ii simt aerul proaspat de Iliac abia inflorit, ma rasfata cu verdele desirandu-se de atata asteptare, slapi si tricouri scoase de la dulap, zumzet de vacanta. Imi savurez diminetile pe bicicleta, de acasa pana la birou, mereu pe acelasi drum care se transforma in primavara.

Ingrijorător este insa ca si pofta mea de scris se transforma, la fel cum viața de expat devine parte din mine, iar pofta nu scade, nu piere, ci pur si simplu ia dimensiuni noi. Cuvintele striga la fel de tare, la fel de multe, dar in engleza. Imi vine sa le insir pe foaie, ma rog - pe ecran, si ma scutur sa imi revin, apoi traduc, si inteleg ca ma pierd pe zi ce trece, ca ma departez, ca nu voi mai fi aceeasi care am fost. Poate ca nu mai sunt deja.

Mi-am planuit vacanta in Romania. Nu stiu - ma intorc acasa, ma duc acasa, sau ma duc, pur si simplu, in Romania?  Doamne, ma duc in vacanta in Romania! Dincolo de cei dragi nu mai am acolo nimic, si nici nu stiu daca sa ma bucur de asta sau sa ma intristez. Nu am asteptari, pentru a nu avea apoi dezamagiri. Voi fi un turist ciudat, curios, linistit.

Rețeta fericirii de expat român la Amsterdam

Fluturasi nabadaiosi simteam in stomac, in timp ce demarasem cu gps-ul setat corect catre magazin. Am aflat de el acum vreo saptamana jumate, intamplator, cand ma plangeam de lipsa de ciolan afumat din supermarketurile capitalei olandeze.

La doua ore dupa, cu burta plina, il binecuvantez pe Nea Marin de la Săcele, cu toti angajatii din fabrica lui de mezeluri, si pe R. ca a importat produsul finit la Amsterdam. Alex a plecat catre Maastricht cu ceva treaba, si i-am mai pus la el un sendvis cu unt, cascaval afumat si parizer. Tomita a lins patru degete de salata de icre de crab si ceapa, apoi s-a retras la siesta pe scaunelul lui de la geam. Am ramas in bucatarie sa mai contemplez nitel cumparaturile.

Bicicleta noua all mountain parca n-am privit-o cu atat drag si lung. Sunculitele astea taranesti au linii curbe perfecte, nu ma mai satur de peisaj. Muraturi de casa, castraveti si gogonele-ba si pepene murat de n-a vazut Amsterdamul-suc de soc de la Adria, visinata cu visine mari cat nuca, si pate vegetal cu ciuperci, sa-l mananci ca snack tot odata. Delicatesa, un brat de sorici, din care aici se fac posete, deci numai pentru noi nu si pentru prieteni localnici, ca s-ar putea sa ne scoata de pe lista tarilor civilizate si sa nu-i mai putem convinge ca nu suntem barbari, si ca rudele noastre nu traiesc in copaci acasa la Bucuresti.

Magazinul Transilvania Food sa traiasca, cu fata lui de alimentara, cu vitrina frigorifica cu carnati lungi si salam de vara, crenvusti si sunci variate, cu frigiderul plin cu bors proaspat si frunze de varza murata pentru sarmale, rafturile cu zacusca, legume pentru ciorba, fasole cu afumatura, miere de albine romenesti, Eugenia la loc de cinste, ciocolata cu rom, pufarin si pufuleti. Silva la rece, daca ti-e dor, sau Lacrima lui Ovidiu la cald, ca-n facultate, sa nu mai plangi dupa...

Si ma mai veselesc o data, si ma gandesc ca asta se numeste fericire pura, si ca ce simpla-i reteta- fericirea de expat e garantata cand traiesti senzatia de Acasa. Mai ales la noi la romani, ca trece cu predilectie prin stomac.

Diversitatea e aici, la un pas de ușa mea

Ma  pregateam sa scriu un articol despre stadiile de integrare culturala, dupa Wilkelman, ca-s cele mai corecte daca mi-am luat la periat propria integrare in Olanda si DRC. E drept ca-i cu sincope, pendulari multiple de la un stadiu la altul, reveniri tocmai cand crezi ca ai scapat si esti pe drumul cel bun si ca luminita se vede la capatul tunelului.

DRC - o natiune traditionalista, in care familia este pe primul loc (si-ar vinde si compania la care lucreaza pentru un sac in plus de orez la cei dragi). Spagile au sume innebunitor de exacte, de parca ar exista inca un catalog de preturi pentru treaba pe sub mana, mai repede (adica normal de repede) facuta. Ma mut in Olanda si, neamul lor de nemti, sunt corecti pana-n maduva oaselor, stau la stop noaptea pe rosu fara nicio masina pe-o raza de-un kilometru, isi scaneaza singuri produsele in supermarket fara sa mai verifice altcineva daca le-au scanat si platit pe toate. Singura dilema ramane: cine fura bicicletele?! Daca in medie sunt 1 million de biciclete, pe an dispar vreo 100 de mii, dintre care doar o patrime sunt apoi pescuite din canale.

Toleranta este un atribut la loc de cinste. Ne toleram cata vreme nu ne-curcam unii pe altii, vecini cu vecini, colegi cu colegi, rude cu rude, cine are. Daca te tin valorile strans, du-te o data doar prin cartierul rosu, mai de departe sa nu vezi ce se intampla cu adevarat dupa cortina. Traind aici insa, oricand cortina se poate muta in cercul tau strans de cunostinte, pe care ai vrea sa-l pastrezi cat mai mult timp intact cultural.

Intalnire la birou, cu furnizori care ne prezinta planul de proiect. Trebuia sa stabilim intalnirile pentru urmatoarea luna, si ne deschidem agendele sa gasim, cu greu in calendarul de corporatisti, zile si ore libere in comun. Uite-o luni libera! Doamna isi cere scuze, si o intelegem ca nu poate veni, ne anunta ca este ziua casatoriei sale civile. Ne punem toti pe felicitat, urat treburi asa cum se face. Entuziasm maxim, motiv de oprit din treaba serioasa sa mai stam la o tacla. Si ea zice: "Ne-am hotarat sa ne casatorim, pentru ca prietena mea a ramas insarcinata."

Nu vreti sa stiti ce neuroni bulversați am avut pentru câteva momente. Stai n-am înțeles bine? E nunta ei sau a prietenei? Sau a ei cu prietena? Deci cine e bărbatul? Deci cum...?!

In mod normal, ar fi trebuit sa curgă întrebări frumoase, gen: si in ce luna e, ce aveți - băiețel sau fetița? samd... O singura întrebare îmi venea insa in cap in mod repetat, cine e tatăl?, si m-am abtinut s-o pun, turnand in loc ceva liniște adâncă.  Mi-am cules falca de pe masa, am cules-o si pe a colegei mele, si am purces mai departe la stabilit zilele noastre de întâlniri pentru proiect.

Scuzati deranjul!

Simțeam eu, locatara a clădirii din P. Nr 28, ca se pune ceva la cale. A elucidat problema o lunga scrisoare de doua pagini de la administrație, in olandeza (deși 80% din vecini sunt expați de scurta durata) tradusă si sumarizata de secretara in pauza dintre doua ședințe: "In următoarele trei luni se vor efectua lucrări de reamenajare a clădirii si grădinii interioare. Va roagă sa scuzați deranjul."

Aparatura adusă peste noapte este demna de o construcție de la zero a unei noi cladiri de birouri, aici peste clădirea atât de frumoasa existența deja. O macara urcata pe bloc, coborând suluri imense de ceva, in timp ce gazonul a dispărut lăsând locul unui camp sur, gata de făcut brazde pentru roșii si ceapa.

Câteva zile am asistat la alpinismul industrial in floare, niște mascati coborand din ceruri, înhamati bine ca sa spele pe exterior geamurile imense.

Apoi s-au desfăcut sulurile, din care ma așteptăm sa răsara covoare de iarba, verde si proaspăta ca primăvara. Greșit. Gazonul trebuie si el hrănit, așa încât tone de pământ proaspăt si balegar de Olanda s-au întins la soare strat gros cat sa se tapeze cu vremea. Soarele a intrat repede in nori, iar vântul si-a facut placerea. A mutat cu atentie, zi de zi, treaba murdara de pe gazon direct pe terasele noastre, de la parter pana la etajul trei.

Azi am maturat iar si scos doua pungi pline de-un leu, noroc ca balegarul lor e pretios, adica nu pute. Scuzam deranjul.