Saptamana 5

Deschizand Jurnalul de sarcina primit in dar de la nasa mea, am inteles de ce capitolul 1 incepe la Sapatamana 5. Atunci se afla vestea, atunci am aflat-o si eu, si am ramas confuza vreo doua zile, nestiind sa interpretez testul de sarcina. Noroc ca am sunat-o pe R. (la randul ei mamica de pui de-un an) ca imi mai lua ceva sa accept sensul celei de-a doua liniute, timida toata. Bun de stiut, nu exista rezultat fals pozitiv.

'Draga mea, felicitari, esti insarcinata!' 

Era sa imi cada telefonul din mana. Nu stiam daca sa ma bucur sau sa ma ingrijorez. Dar daca oare se inseala? Sa nu ma bucur inainte...ca sa nu ma dezamagesc dupa. La telefon a urmat o descriere a sarcinii in 1000 de cuvinte, ingrijoratoare toate, din care n-am inteles decat o sa ma iingars, o sa fie nasol, merita. Gandurile mele zburau departe, si pe R. o auzeam pe fundal, mamica moderna, extraordinara. Mamica.

Din acea clipa lumea s-a intors cu fundul in sus.

Am o usoara euforie, eu ii spun usoara, insa Alex o considera severa indeajuns. Noi, cei mereu din acelasi film, am intrat acum in filme diferite. Eu intr-o comedie romantica, abia indragostita, fericita, cu un mare zambet suspect la purtator. Plutesc si ma port ca un copil aiurit. Imi vine sa sar, sa dansez in drum, zambesc la trecatori. El e intr-un film politist, cu fata de inspector Gadget, care le stie pe toate si pe care nimic n-o sa-l surprinda. Se uita ciudat la mine de parca as fi alt om. 

Sunt.

Si pe el l-a apucat, dar mai tarziu.

Surf Girl

'Paddle, paddle!'

'Get under the wave!'

'Jump on the board, now!'

These words are buzzing into my head. I hate him when he commands. I also hate that Alex is always right, and that I can do nothing about it.

The waves are growing bigger and bigger. I get to the point where adrenaline transforms into fear, and even though I am still excited about this, I wonder what the hell am I doing out here. Is this fun or just the unconscious will to please him, be a surf girl? 

The last set of waves has drained my last drop of energy. I find myself floating on the board, further than the group, dreaming to be on the shore again, no possible sharks or whatever freaky sea creatures swimming around me with curiosity or hunger. I can only hear the waves and my heavy breathing. I think of the office word when I need to calm down: 'ZEN'. 

'Come over here, Luca!' he screams. I start paddling towards I don't know what. Is it toward a beautiful small wave that's gonna carry me endlessly to the shore? Or am I running of a disastrous tsunami, saving myself from what Alex is able to spot out and me not yet?

'I'm sending you with this one' he said. What am I, a letter? 

'And you do what I say. Paddle now!' I look back just for a second to see it growing and growing, feel my heart getting smaller and trying to get out of my chest. My whole holiday runs in front of my eyes like a movie on fast forward. Moroccan tajin, healthy street cats and dogs, hot mint tea in kitschy glasses with golden encryptions, white water, comrades and laughs.  

'Stand up now!' I pop up instantly like he had the remote control.The wave has hit my board strongly.The guys behind me scream out load: 'Go on, Luca!' He still commands something, but I can't hear no more. I see a huge drop in front of me, the tip of the board facing down. 

Then there is nothing than perfect silence and an endless glide.

I jump off the board at shore. Suzanne is there with the beginners. Oh, she didn't see me! I release myself from the leash and run to hug her.

Maybe all surfers-to-be hug their surf instructor after their first 6-foot wave, because she replies back with a natural hug, patting my shoulder. 'Well done, surf girl!', she says.

I let myself drop in the sand, my face up to the sky. This is happiness, right?

The Ocean is a Thief

It's full of unpaired slippers in between the rounded rocks. Some surfers must had been looking for them on their way out, and thought they were stolen.

'I've been in Australia, they stole my slippers. I've been in Dominican Republic, they stole my slippers. What is wrong with you guys?!' says the guy next to us. His face is tanned and painted in green waterproof suncream, matching his black and green wetsuit. I don't even know his name. There are people coming and going in this surf camp, and I learn and keep forgetting their names.

'See, you can also surf this one' says Alex pointing to the Mysteries. What a crazy name for some waves! We've got Tamry, the Slab, Boliers, Panoramas, Crocs, Killer Point because you get your arms killed till you paddle out there.

'Why Mysteries?' I had asked Mansaf. 'Nobody knows. It's a mystery.' he had replied laughing, shaking his rasta head. Mansaf himself is a mysterious man. He never says too much, and then he shakes his rasta head.

'I think I'm just going to write and be lazy' I say to Alex. I drop my bag on the sandy beach, and let myself drop next to it.

My arms hurt I can barely hold the pen. I feel the sun stroking me comfy on my cheeks, and turn my head towards it to get some more. More.

The sound of the waves crushing the shore gets closer and closer. The tide is rising. It smells of sea weed. I lay down, my senses stolen, and write till the water touches my toes.

Presiunea ca sunt

Deunazi m-am surprins strafulgerata de un gand nou-nout, care l-ar alarma pana si pe tata: comunismul era sanatos. S-a intamplat in timp ce pedalam cu Alex spre casa, de la serviciu, afisand fara voie acel zambet tamp, pe care prima data l-a remarcat Ioana: "Ma uitam la tine, pe bicicleta, stii ca zambeai?!"

In timp ce vantul bate impotriva mea, bata-l focul, si eu ma ratoiesc la el si mai indarjit, doar-doar oi inainta, ma ridic in pedale ca la downhill, incepe conversatia noastra: "Auzi ma, acum pe bune, tie ce-ti place asa tare la Amsterdam?"

Mai bag vreo doua pedale sa-mi dau timp de gandire. Aici daca pedalezi poti linistit sa nu mai faci altceva. Una si buna e indeajuns, ce multitasking? Secretarele noastre, olandeze toate, nu pot face doua treburi in acelasi timp, si basta. Accepti sau nu astepti - faci singur. Nu e problema de competenta, nu ma intelegeti gresit, e una esentiala de cultura. Daca te trezesti cu cererea cand are ea treaba, nasol. Asteapta si o sa-ti vina randul sa vorbesti, ca sa ai in sfarsit ocazia sa exprimi urgenta si importanta, alaturi de gratitudinea maxima ca vei fi servit.

Cum spuneam, pedalez sa-mi aranjez gandurile. Nu ca trebuie sa caut motive de ce-mi place Amsterdamul, ci ca-s prea multe.

Ca pielea mea e pielea mea, nu trebuie s-o dau cu smac pentru ca s-o arat in lume, ca sa fiu acceptata, nu tre sa-i pun nici Gucci, nici Prada, iar cand ii pun e doar pentru ca mi-a placut modelul sau culoarea. Nu tre' sa am masina bengoasa, ca sa-mi confund sau ridic valoarea mea cu valoarea masinii. Eu sunt eu. Nu ridic ovatii in urma mea, nu las valuri de parfum, nici urme de tocuri. Si, mai presus de toate, nu am nevoie de toate astea, ca un final CTC, o confirmare ca sunt.

Nu stiu daca in anii optzeci eram fericita pentru ca eram copil si nu pricepeam nimic, sau pentru ca nu aveam niciodata mai putin decat vedeam in jur, caci nimeni nu avea altceva, si n-aveam cum sa ravnesc?  Bananele veneau o data pe an la toti, in ghete de mos Nicolae, iar la alimentara puiul de joi era mai mic sau mai mare dupa noroc, si nu dupa contul din banca. Aveam toti copiii din coada cate o suta de lei, si o cheie la gat.

Si eram cu adevarat fericiti cand pedalam pe Pegasuri in parc.

De ce mă mărit?

Cele mai bune prietene au spus ca am innebunit. Si au argumente pertinente. Recunosc, in momentele de luciditate si eu cred la fel, ca Raluca a luat-o razna, ca e indragostita si de-aia perdeaua densa i s-a lasat pe ochi, si de bunavoie si nesilita de nimeni are sa se-nhame la jugul căsniciei.
Pentru cititori, sa lamurim o treaba de la inceput: ador si respect Iubirea, dar n-am putut avea niciun respect pentru institutia familiei, care dupa mine ar trebui sa dureze maxim 5 ani. Indiferent cate case, copii si proiecte comune, la 5 ani sa revizuiesti, in fata Statului si a Bunului Dumnezeu, daca mai merge treaba. Sa ai ocazia sa te salvezi, pe tine si pe celalalt, de nefericirea de a trai impreuna pe drumuri paralele, doar pentru ca v-ati casatorit.
Momentul in sine e unul suprem. (Numai eu visez, de cand ma stiu, ca plang in hohote si decid sa fug de la altar. ) De obicei nu e o greaseala de matching. Atunci, in momentul zero, crezi cu tot sufletul ca el e perechea, ca luandu-l ti-oi intregi si tu existenta.
Aici e problema : nimeni nu intregeste pe nimeni, fiecare din noi e un intreg, si nu-ti trebuie un alt individ, cu bune si musai si cu rele, ca sa fii tu intreg si fericit cu tine. Nu trebuie nici sa speli sosete, nici sa asculti concerte de ragaituri, hai sa nu vorbim despre restul dovezilor de maxima intimitate.
Mi-au trebuit 35 de ani ca sa inteleg asta. Doar iubindu-ma pe mine, fericita cu tot ceea ce fac, simt si sunt, am stiut ca am destula dragoste sa pot imparti mai departe. Si m-am indragostit de El la Bucuresti, apoi la Lisabona si Lagos, apoi la Kinshasa, acum la Amsterdam. Oriunde. Oricând. Il iubesc azi mai mult decat ieri si mai putin decat maine. Il iubesc din tot sufletul, pentru ca nu-mi trebuie El ca sa fiu intreaga, ci pentru ca imi trebuie El pentru cat e de Intreg, si pentru cat putem rămâne de întregi fiecare, fiind împreuna.

Inapoi in 2008

Am primit pe yahoo un mail automat, cineva a citit si a dat like la un post de-al meu, pe un blog, si el al meu, de care uitasem...
Am cautat pe net cu emotie, si l-am gasit, 2008.
Era vremea intrebarilor. Scriam in deschidere:

"De cand am descoperit coaching-ul, imi pun mie insami cele mai ciudate intrebari. Ma rascolesc noaptea cu ele-n gand, le intorc pe toate fatetele, le privesc cu uimire ca un copil care descopera un cub Rubick. Atatea posibile si imposibile intrebari cu tot atatea posibile si imposibile raspunsuri.
Ma cutreier cum n-am facut-o niciodata pana acum, apoi ma intreb de ce ma cutreier, de ce n-am facut-o pana acum, cine sunt, cine vreau sa fiu, cine as putea fi, cine n-as putea fi… Ce s-ar fi intamplat daca, pana la varsta de 30 de ani, ma intrebam continuu, cu semnul intrebarii cocarjat iesind ca dintr-un tun, cu semnul exclamarii gonind nebun sa-l prinda din urma ?!
Mi-am lipit de oglinda, mi-am postat pe monitor, mi-am agatat INTREBAREA sub magnetul cel mai oaches de pe frigiderul din bucatarie. Asa, traind o saptamana cu intrebarea in sange, respirand-o, mestecand-o la fiecare pas, stiu ca nu voi lasa nimic sa-mi scape, nici o clipa de libertate a gandirii sa zboare in directii neproductive. Dorind sa aflu raspunsul magic, raspunsul care sa ma implineasca, am descoperit o paleta colorata de idei, nebune si toate ale mele. Pe care le pot expanda si in care pot cotrobai cu blandete ori de cate ori mi se face dor de mine.
Care este intrebarea care ma va misca inainte?
Nu este niciodata tarziu pentru vremea intrebarilor."

Am citit pe narasuflate doua articole serioase, eseuri submise pentru acreditarea mea de coaching, in engleza, cu citate si explicatii pedagogico-scriitoricesti:) Am inteles ce rar ne intoarcem catre noi insine, si ce greu ne deschidem pieptul, sa ne uitam catre suflet.
Iti multumesc D.B.!

Second Skin

Being a surfer is like wearing a second skin, and not the one of the Ripcurl wetsuit. It means waking up early in the morning like you are not on holiday, or like there is always holidays, and the whole world is yours, especially the blue part of it; checking the ocean for waves becomes suddenly more important than sleeping. I've joined the Dawn Patrol.
We drive fast on the highway to get further, where waves born hundreds of miles away touch the shores in milky splashes. We park the car and I notice the happy face. Alex looked up for the wind.
"We stay. Shall I take it?" he asks.
Of course not. I'm a surfer. I want to carry my own surfboard. It's a big log, a 9.4 longboard. It' s not heavy, but I struggle and stumble, my arms shorter than the width of my board. I smile, thinking that I look like an ant that is carrying a big chunk of food. I reach the sand and let the board go...pick up the nose, dragging it, holding it tight, stumbling again. Alex laughs. I have a new toy, and I'm not his anymore. Like he hasn't been mine for so long when his mistress, the Ocean, was around calling for him. I wanted so much to understand, and I finally did. I want to scream so that everybody knows how I feel...my first wave, carrying me endlessly like a dream, me up on the board, balanced, as I am part of it, part of the wave, part of the sea.