Saptamana 8

Am o afinitate pentru femeile însărcinate. Îmi vine sa le iau pe toate in brațe, sa le pup, sa le iau la taclale. Vad in jur doar femei însărcinate, ca atunci cand îți iei mașina noua, si subit toate mașinile de pe strada sunt aceeasi marca. Azi chiar am dat de doua. O colega in saptamana 23 si organizatoarea de evenimente de la hotel, in saptamana 29.  Pe colega mea am cunoscut-o astăzi, este din-o alta echipa, si ca sa vedeți ce putere area prima impresie: i-am văzut burta si mi-a căzut instantaneu draga. A doua s-a crucit ca îmi aduc aminte de ea si de burta ei de acum trei saptamâni, cand am fost in Bratislava la același hotel. Cum sa nu-mi aduc aminte, ca abia aflasem de 2 zile vestea, si îmi venea s-o trag intr-o camera obscura si sa ma confesez la ea de toate păcatele?

Ziua uit ce mi se întâmpla, iar seara îmi amintesc. In camera de hotel, stau cu mâinile pe burta mea ca un balon, care parca asteapta sa plezneasca. Oare de ce si-a făcut atâta loc, cand e numai cat o boaba de strugure?

Saptamana 7

Pentru ca ma simțeam prea bine, azi am mai făcut un test de sarcina. Nu știu ce a fost in capul meu. Am luat testul electronic, care s-a gândit mult inainte sa îmi dea rezultatul. Între timp am citit pe cutie ca l-am luat degeaba, ca de fapt nu-ti spune exact in ce saptamana ești, ci doar daca ești in 1, 2-3 sau 3 plus. Sunt nerăbdătoare sa-l vad, s-o vad, sa știu ca totul e bine, si sa accept ca e normal sa ma simt minunat. Nu toate sarcinile sun oribile. Nu trebuie musai sa vomiți dimineața, sa mănânci ca vaca pentru ca ai in tine un monstrulet care cere, si sa intri in depresii adânci încă din momentul zero. Ma bucur ca sunt normala, iar prietenele ma "îmbărbăteaza": Stai liniștitita, ca ești abia la început. Asa oare o sa rad si eu de altele după ce am scăpat?

Saptamana 6 1/2

Timpul trece repede, prea repede. Senzația de fericire nemarginita se impleteste cu sentimente acute de teama, cand matusa îmi povestește cum a născut sau cand vad o burta de 27 de saptamâni intr-un vlog de YouTube. Burta mea însămi a crescut nestăpânit in ultimele doua saptamâni, si ma încearcă grija ca sunt in mai mult de 6-7 saptamani astăzi, si ca mi s-au întâmplat lucruri pe care nu mi le amintesc, intr-un mod fantastic, si am sa nasc imediat fără măcar sa apuc sa-mi dau seama ce e cu mine. Ma liniștesc apoi știind ca neuronii mei se joaca, si-mi fac feste, si ca asta e doar începutul.

M-am programat pentru primul ultrasound pe 9 Martie. Probabil ca abia atunci voi accepta cu adevărat ca sunt însărcinată.

Saptamana 6

Gandul tot vine si pleaca, uneori staruitor si bland, alteori doar de-o clipita, cu fluturi multi in stomac, dar niciodata absent cu desavarsire. Numai al meu si al lui Alex. Cand sunt singura la birou, numai al meu.

Tinand un secret ( pe care imi vine sa-l strig colegilor la primul schimb de replici) ma fac ca ascult, insa nu pot fi acolo. In mijlocul unei fraze despre proiecte noi si deadline-uri, simt cum mi se strange stomacul, si nu stiu daca e ceva cu adevarat fiziologic (caci n-ar avea cum) ori doar manifestarea fiziologica a fericirii. Nu-mi mai pasa, subit, de proiectele lor. Ma uit distrata la pasiunea cu care vor sa faca niste brainstorming, sa dea feedback pe ultima prezentare, sa discute prioritati cheie. Proiectul meu e acum altul. Cheie. Prioritar. Restul poate astepta. 

Am fost ocupata pana peste cap, dar ca niciodata parca traiesc mai intens, dublu. Am dintr-odata timp sa traiesc in lumea lor, dar sa ma retrag si in luma mea. Lumea secretului meu. Imi simt burta plina de parca ar sta sa explodeze, si stiu ca e doar in capul meu, o bomba ce ticaie de nerabdare sa vada semne concrete ca nu visez. Ca e adevarat, ca mi se intampla. Pun mana pe ea, de parca as vrea sa ma duc cu cateva luni in avans, bebe misca si simt un piciorus, apoi revin la realitate. Toate la vremea lor, stiu ca va fi timp pentru toate. 

Dar e asa de bine, incat sper sa nu ma trezec maine ca timpul a trecut, si ca nu l-am trait indeajuns. E primul sfat pe care l-am primit. Sa ma bucur. Eu sunt oricum asa de fericita, ca nu stiu ce m-ar putea opri?!

Saptamana 5

Deschizand Jurnalul de sarcina primit in dar de la nasa mea, am inteles de ce capitolul 1 incepe la Sapatamana 5. Atunci se afla vestea, atunci am aflat-o si eu, si am ramas confuza vreo doua zile, nestiind sa interpretez testul de sarcina. Noroc ca am sunat-o pe R. (la randul ei mamica de pui de-un an) ca imi mai lua ceva sa accept sensul celei de-a doua liniute, timida toata. Bun de stiut, nu exista rezultat fals pozitiv.

'Draga mea, felicitari, esti insarcinata!' 

Era sa imi cada telefonul din mana. Nu stiam daca sa ma bucur sau sa ma ingrijorez. Dar daca oare se inseala? Sa nu ma bucur inainte...ca sa nu ma dezamagesc dupa. La telefon a urmat o descriere a sarcinii in 1000 de cuvinte, ingrijoratoare toate, din care n-am inteles decat o sa ma iingars, o sa fie nasol, merita. Gandurile mele zburau departe, si pe R. o auzeam pe fundal, mamica moderna, extraordinara. Mamica.

Din acea clipa lumea s-a intors cu fundul in sus.

Am o usoara euforie, eu ii spun usoara, insa Alex o considera severa indeajuns. Noi, cei mereu din acelasi film, am intrat acum in filme diferite. Eu intr-o comedie romantica, abia indragostita, fericita, cu un mare zambet suspect la purtator. Plutesc si ma port ca un copil aiurit. Imi vine sa sar, sa dansez in drum, zambesc la trecatori. El e intr-un film politist, cu fata de inspector Gadget, care le stie pe toate si pe care nimic n-o sa-l surprinda. Se uita ciudat la mine de parca as fi alt om. 

Sunt.

Si pe el l-a apucat, dar mai tarziu.

Surf Girl

'Paddle, paddle!'

'Get under the wave!'

'Jump on the board, now!'

These words are buzzing into my head. I hate him when he commands. I also hate that Alex is always right, and that I can do nothing about it.

The waves are growing bigger and bigger. I get to the point where adrenaline transforms into fear, and even though I am still excited about this, I wonder what the hell am I doing out here. Is this fun or just the unconscious will to please him, be a surf girl? 

The last set of waves has drained my last drop of energy. I find myself floating on the board, further than the group, dreaming to be on the shore again, no possible sharks or whatever freaky sea creatures swimming around me with curiosity or hunger. I can only hear the waves and my heavy breathing. I think of the office word when I need to calm down: 'ZEN'. 

'Come over here, Luca!' he screams. I start paddling towards I don't know what. Is it toward a beautiful small wave that's gonna carry me endlessly to the shore? Or am I running of a disastrous tsunami, saving myself from what Alex is able to spot out and me not yet?

'I'm sending you with this one' he said. What am I, a letter? 

'And you do what I say. Paddle now!' I look back just for a second to see it growing and growing, feel my heart getting smaller and trying to get out of my chest. My whole holiday runs in front of my eyes like a movie on fast forward. Moroccan tajin, healthy street cats and dogs, hot mint tea in kitschy glasses with golden encryptions, white water, comrades and laughs.  

'Stand up now!' I pop up instantly like he had the remote control.The wave has hit my board strongly.The guys behind me scream out load: 'Go on, Luca!' He still commands something, but I can't hear no more. I see a huge drop in front of me, the tip of the board facing down. 

Then there is nothing than perfect silence and an endless glide.

I jump off the board at shore. Suzanne is there with the beginners. Oh, she didn't see me! I release myself from the leash and run to hug her.

Maybe all surfers-to-be hug their surf instructor after their first 6-foot wave, because she replies back with a natural hug, patting my shoulder. 'Well done, surf girl!', she says.

I let myself drop in the sand, my face up to the sky. This is happiness, right?

The Ocean is a Thief

It's full of unpaired slippers in between the rounded rocks. Some surfers must had been looking for them on their way out, and thought they were stolen.

'I've been in Australia, they stole my slippers. I've been in Dominican Republic, they stole my slippers. What is wrong with you guys?!' says the guy next to us. His face is tanned and painted in green waterproof suncream, matching his black and green wetsuit. I don't even know his name. There are people coming and going in this surf camp, and I learn and keep forgetting their names.

'See, you can also surf this one' says Alex pointing to the Mysteries. What a crazy name for some waves! We've got Tamry, the Slab, Boliers, Panoramas, Crocs, Killer Point because you get your arms killed till you paddle out there.

'Why Mysteries?' I had asked Mansaf. 'Nobody knows. It's a mystery.' he had replied laughing, shaking his rasta head. Mansaf himself is a mysterious man. He never says too much, and then he shakes his rasta head.

'I think I'm just going to write and be lazy' I say to Alex. I drop my bag on the sandy beach, and let myself drop next to it.

My arms hurt I can barely hold the pen. I feel the sun stroking me comfy on my cheeks, and turn my head towards it to get some more. More.

The sound of the waves crushing the shore gets closer and closer. The tide is rising. It smells of sea weed. I lay down, my senses stolen, and write till the water touches my toes.