O poveste frumoasa despre a fi mama

Nu se poate sa nu ti se facă pielea de găina citind, si sa grăbești datul burtii cu crema antivergeturi, tura de seara. Uite de ce merita, oricât de greu ar fi. Pentru fiecare clipa in care simți ca ti se sparge sufletul de bucurie alături de el. Mi-a răspuns in private R. Si nu pot sa nu-i răspund înapoi, mulțumindu-i si dând si altora la citit.

"Dimineata spun: "Mami pleaca pa, hai sa-mi dai pup" ... Si uite-l cum vine repede si ma ia cu manutzele de dupa gat si imi intinde obrazul ... Asa imi da el pup, adika sa il pup eu :)

Si apoi seara, cand vin acasa, vine repede, lipa-lipa de prin fundul casei, alergand, ca "a venit mami!!!" Si ma ia iar cu manutele de dupa gat si ma cauta prin geanta sau de chei si se bucura in felul lui, de obicei țipând, ca asa stie el sa se bucure ca am ajuns acasa.

... Si apoi mami zice, dupa ce s-a schimbat de hainele de serviciu ... "Hai sa ne jumulim!"... Si el alearga tot lipa-lipa repede pana in dormitorul mare, si se urca, acum mai repede, in pat, si se rostogoloste chicotind ... Asteptand sa vina si mami care il pupa peste tot si il gadila si il jumuleste si radem cu pofta de ne avertizeaza tati ca " ne crapa imina" ... Dar noua ne place si abia asteptam acest moment...

Da, imi place mult de tot, dar pt mine a fost greu pana acum. Nu doresc nimanui ... Dar nu neaparat si pt tine va fi la fel :)) fiecare cu viata ei ... 

Cam asa ... :)" 

A fi mama

Prima sarcina vine c-un pomelnic de griji si frici, culminând cu nașterea si primele saptamani după. Eu nu știu de care din ele sa ma tem mai tare. Asa ca sa le luam pe rând.

Nașterea. Ar putea si sa fie floare la ureche, sa naști la cumpăraturi tinându-te de un raft, copilul sa se prelingă pe cracul pantalonului. Sau in stația de autobuz, trosc-pleosc, așteptând rata, ca n-ai mai ajuns la maternitate (nu inventez eu povesti, vezi relatări Facebook). Dar ar putea sa fie si greu, foarte greu, 20 de ore de travaliu, dureri care fac cât 32 de oase fracturate-n același timp. Oricum, aud ca trece, ca astea-s doar griji de gravida, ca după ce-l vezi pe bebe uiți tot si nu te mai doare nimic. Ca intr-o vraja.

Ca greul abia apoi începe. Urlătorul e transferat acasa, unde te așteaptă cel puțin trei luni continue de nesomn. Ca n-ai vreme sa faci dus, si nici pipi. Ca te ia depresia post-partum, si-ti vine sa te arunci pe geam cu copil cu tot. Ca si pe ta-su îți vine sa-l strângi de gât, sa nu mai amintim de bone, mame, vizitatori insistenți sau tot ce mai nimerești prin jur.

Asa mi s-a pictat peisajul de proaspăta mama, si bine măcar ca mi s-a pictat după ce am rămas însărcinată, ca nu cred sa mai fi avut chef de copii. Chiar si asa, după ce auzisem de la toate ca "nimeni nu-ti spune adevarul, cât de greu si rău e" mie mi se pare ca doar crudul adevăr mi-e pictat, in cele mai negre aspecte ale lui, fără un dram de bunăvoința, de parca am datoria sa izbăvesc păcatele tuturor mamelor nefericite de dinaintea mea. 

Mai fetelor, nu mai aveți si voi un rest de empatie pe-acolo, un cuvânt bun de spus, o încurajare gratis de dat? Ce are nevoie o mama in devenire, la prima sarcina, oricum speriata toata, îngrașată cu 10 kile (minim) si plină de hormoni? 

Sarcina, nașterea, un suflet nou si trup din trupul tau, poezie, n-ar trebui sa fie astea cele mai frumoase amintiri ale unei femei? Cea mai minunata si intensa experiența?

E util a fi realist. Dar as vrea sa aud si povesti frumoase. Mamele in devenire au nevoie de încurajări si susținere, libertate de gândire si alegere. Au nevoie sa se bucure de ceea ce li se întâmpla.

Eu te-am făcut, eu te omor cu mâna mea!

Poate ca pentru alții, mai cu senioritate in meseria de părinte, ceea ce spun eu aici e floare la ureche, normalitatea in sine. Eu ma simt de parca am descoperit America.  Anumite cărți despre parenting mi-au ajuns in mâna, din intuiție feminină sau pur noroc.

Vorbeam deunăzi cu un bun prieten despre evaluarea calității informației, in ziua de azi cand accesul la informație e liber, iar in fata noastră se afla un noian de gândire la numai un click distanța. In librarii (pentru cei sentimentali care incă mai apreciază mirosul si atingerea cartilor, ca mine) rafturi întregi îți fac cu ochiul, cărți care de care mai recomandate si mai bestsellers in milioane de exemplare. Dar cum poți alege cărțile de parenting cu adevărat valoroase? 

Desigur, depinde ce înseamnă valoros pentru tine. Daca vrei sa ai un copil cuminte, disciplinat, care sa facă ce-i spui, majoritatea cartilor vor fi bune. Ce îți dorești însă pe termen lung pentru copilul tau? Ce fel de om vrei sa Fie cand va fi mare, dincolo de ce o sa Aibă sau o sa Facă? Daca gândești astfel, atunci felicitări. Valoarea unei cărți de parenting este invers proporțională cu numărul de ori in care este amintit cuvântul Comportament.

In cartea sa Parenting necondiționat, pe care ma bucur ca am găsit-o la început de drum in meseria de părinte, Alfie Kohn explica efectul pe termen lung pe care il are educația asupra copiilor. Parenting condiționat Versus parenting necondiționat. Primul, concentrat pe comportament, al doilea pe copilul ca întreg. Primul, cu o perspectiva negativă asupra naturii umane si a copiilor in speța ("niște draci implielitati"), al doilea cu o perspectiva pozitivă si echilibrata. Comparand cele doua metode - in prima iubirea părintească este un privilegiu care trebuie câștigat versus un dar, de aceea putem acționa asupra copilului, controlându-l prin recompense si pedepse (parenting condiționat), in loc sa lucram împreuna cu el, cu iubire si înțelegere, pentru găsirea de soluții.

Cartea asta m-a cutremurat. Parca citesc un compendiu de boli, si descopăr subit ca am câte puțin din toate. Ca adult, ajunsă intr-o cultura straina, occidentala, înțeleg de ce m-am simțit de multe ori inferioară, mai puțin încrezătoare in mine, de ce am căutat validarea in exterior. Este alarmant de evident efectul educației pe care am primit-o in Romania comunista. Cum la școala am ajuns sa învăț pentru note si nu pentru cunoașterea in sine, cum am învățat sa tac daca nu sunt întrebata si sa nu risc daca e accesibila calea bătuta. Pentru ca trebuia sa fiu mereu prima, întrucât doar câștigătorii exista, pe cand perdantii ies din joc. Eu nu am fost invățată sa învăț din eșecuri, ci m-am rușinat adânc cand am părăsit podiumul, chiar si numai pentru o clipa. A trebuit sa fiu ceea ce îmi era cerut, chiar si atunci cand inima mea vroia sa fie altfel, altunde. Si abia tarziu mi-am câștigat dreptul sa aleg.

Am hotărât sa înțeleg de ce copiii olandezi sunt diferiți  - dezinvolți, hotărați si vocali, increzatori in sine. Am văzut părinți discutand cu ei precum cu oamenii maturi, dându-le dreptul sa decidă, nu ca de la părinte la copil, in care cel din urma trebuie sa se supună doar pentru ca cel mare deține puterea. 

"De ce asa? "intreaba copilul. 

Parintele răspunde: "Pentru ca asa vreau eu." 

"Dar..."

" Taci! Ca eu te-am făcut, eu te omor cu mâna mea!"

Stop vise

Cartile astea de parenting sunt mai atractive decat toate cele de business pe care le-am citit in ultimul deceniu. Din ultima categorie, rar mai intalneam cate o idee noua, interesanta, totul era rescris, rastalmacit si dezbatut parca de dragul de a mai scrie ceva. In realitate, totul era putin utilizabil, ramas la nivel de concept, teorie frumoasa, hai ca l-am mai citit si pe ala.

Iata adevarata transformare care se produce in mine ca mama, nu ca manager. In functie m-am trezit promovata peste noapte, fara studii aprofundate prealabile, mama natura crede c-o sa ma descurc. Kitul de supravietuire se primeste treptat, in noua luni si apoi inca in 18 ani sau pe-acolo:) Motivatia intrinseca vine instantaneu, si se consolideaza pe masura ce transformarile corpului tau devin evidente, iar tu nu mai traiesti pentru tine, ci pentru doi. 

Ce mi se pare mai interesant e ca, odata inceputa calatoria, nu traiesc doar in noua postura de mama, ci retraiesc si anii copilariei, gustand inca o data din trairile intense ale nesabuintei, descoperirilor, bucuriei sincere, dezamăgirilor, tot ce tine de existenta mea de copil. In plus, filtrul gandirii de adult, inchizitor si reflectiv, imi aduce in fata cu surpindere noi perspective ale unor experiente crezute definitiv uitate, si care inteleg ca si-au pus amprenta pe mine ca om mai mult decât orice educație primită ulterior. Sa vorbim despre "cei șapte ani de acasa."

As vrea s-o întreb pe mama: "Mama, ce fel de copil am fost eu?" "Am fost un copil cuminte?" Eu nu-mi amintesc prostii majore, stricăciuni iremediabile si urlete nesfărșite. Dar poate ca asa este memoria copilăriei, selectiva, si am fost si eu un drac, ca majoritatea copiilor. 

In primii ani îmi amintesc figura bunicilor. Sunt anii cei mai fericiți ai copilariei, cand parca totul era permis, si - deși se spune ca toți bunicii își răsfață prea tare nepoții -  nu răsfăț este ceea ce am simțit eu atunci, ci iubire.

Abia mai târziu îmi amintesc figurile parinților, mama puternic prezenta in viața mea, continuu, tata doar uneori, si in alt fel. Atât de diferiți de parca ar fi fost veniți de pe planete diferite, unul de pe Venus, altul de pe Marte. Plini de intenții bune, de vise pentru mine.

M-am trezit dorindu-mi pentru Nathan diverse, ca un adevărat creator pentru ce-i născut din coasta sa. M-am trezit doldora de vise dinainte ca ideea de Nathan însăși sa se nască in mine. Mi s-a părut ca eu am făcut totul, ca eu am ajuns cu mâna la plafon, ca nu mai e nimic interesant ce va sa vina in viața mea. Si atunci s-a născut ideea de a avea un copil. Ca o continuare naturală a realizărilor si succeselor mele, ce vor fi duse la un alt nivel, desigur superior. El va face...el va fi...

Din fericire, m-am trezit din vis. Cu Nathan, viața mea renaște, ea începe sa curgă altfel, si devine plină in toate aspectele ei. Cand întind mâna, ating cerul.

Sper ca nu exista oameni care fac copii atunci cand nu mai pot visa pentru ei înșiși. Si mai sper ca, odată cu gradul de educație la care am ajuns in domeniul parentingului, vom avea din ce in ce mai puțin părinți care sa aibă vise mari in locul copiilor lor.

N-am voie

Daca e ceva ce te înnebunește pe parcursul celor 9 luni de sarcina, este acel "n-ai voie", ajuns la destinație din diverse surse, mai mult sau puțin de încredere. La început de sarcina, nestiutoare, ești in stare sa urmezi toate restricțiile, fără selecție prealabila, fără a le contrazice sau măcar a face un duble-check. 

Cum te simți? Evident, copleșită. Oricum ești copleșită de un mix de sentimente noi, puternice toate, despre povestea cu mama si copilul si "viața ta s-a terminat, n-o sa mai fie nimic din ce-a fost." Asa ca lista-ntreaga de restricții (care mici măcar nu vine toata odată ca sa știi o treaba) te poate face sa te simți aspru pedepsita, nu doar însărcinată.

Am strâns o colecție de "n-ai voie" care sunt convinsă ca se poate extinde in funcție de țara, de doctorul sau moașa pe care o vizitezi, de mediul rural sau urban, de generații si asa mai departe. Ce n-am eu voie mama avea cand era însărcinată cu mine, si iată ca-s sănătoasa si întreaga. Ce au voie femeile din Amsterdam n-au si cele din Bucuresti, sau invers, ca deh! sarcina-i diferită...?!

N-ai voie sa mănânci brânza si carne altfel decât bine făcută, nu sushi, nu maioneza. Nu legume pre-ambalate. N-ai voie sa bei un strop de alcool. N-ai voie sa te vopsești, sa-ti faci manichiura si pedichiura. (Mai ales cu oja semipermanenta!) N-ai voie sa porți tocuri. N-ai voie sa faci sport, sa mergi cu bicicleta, dar nici sa stai in picioare, sa te apleci, sa cari bagaje sau ridici obiecte mai grele de X kile. N-ai voie sa faci plaja. N-ai voie sa faci si tu o baie calda. N-ai voie sa te dai cu crema antirid. N-ai voie sa fumezi. Nici cafea. N-ai voie sa dormi pe burta. N-ai voie sa călătorești cu avionul. N-ai voice sa ai pisica in casa. Lista continua. Si, ca o încununare a restricțiilor, n-ai voie sa faci sex ca înainte.

Pai nu-i de mirare ca pe multe ne apuca depresia, si nervii, si mâncatul cât pentru doi; si cand se mai apuca si câte unul binevoitor, fără vreo legătura cu sarcina sau viața ta, sa îți spună ce n-ai voie, îți vine sa ii crapi instantaneu capul. 

Eu zic sa va purtati cu atentie cu gravidele, ca sunt o specie aparte.

Calul Stefan

Calul Stefan este un personaj inventat de Piotr. Nu conteaza ca vorbim mai incet, in timp ce infulecam, sa nu ne auda altii, pentru ca Stefan e si noul nostru boss.

Piotr vorbeste mult, mi-l si imaginez aberand povesti nemuritoare, cu o energie debordanta care nu te poate lasa indiferent.

Dar calul, ca el e important, este personaj de poveste. Piotr ar trebui sa scrie o carte. Una pentru copii. El are trei, si toti sunt prieteni cu calul.

Horse Stephan incepe de la prima lui fiica, Elena. Elena cerea povestea cu calul in fiecare seara, si avea idei nastrusnice, cum nu mai copiii au, intercala povestea cu altele auzite inainte. Calul Stefan era prietenul cel mai bun al ursului Rupert. Apoi calul trebuia sa faca lucruri noi in fiecare seara, ca sa faca mereu acelasi lucru este plictisitor pentru copii. Asa ca Piotr a trebuit sa inventeze, inventa si Elena si langa el, apoi Tymec si Rado . O metoda excelenta de a-ti educa pustii jucandu-te cu ei.

Cu calul Stefan au invatat Elena, si Timothy, si Radoslav sa mearga la olita. Ca si Calul mergea la olita si era de bine. Cu calul Stefan au vrut singuri sa renunte la colac, ca doar si Calul a renuntat la colac intr-o mega de success poveste de-o seara. Si tot asa, Piotr adauga la poveste tot ce copiii trebuie sa invete, sau sa faca, sau sa fie, si creeaza povestea impreuna cu ei.  O poveste interactiva pe care o poate inventa orice parinte, doar sa-si lase imaginatia sa zboare.  

Trăiască doula!

Evaluand optiuni de nastere, ma simt ca inainte de vot inapoi in Romania. Voi alege varianta cea mai buna dintre toate nasoale.
Pai oricat as fi de pozitiva, zau daca mai pot sa vad binele printre randuri, scrise cu litere traumatizante de-o schioapa. In cazul fericit, după o medie de 12 ore de chin ești gata. Daca te lovește nefericirea, or te rupi ori te taie ei, mai sus sau mai jos, dar nu simti nimic, ca oricum restul toate dor mai rau. Incurajator, ce sa zic?
Mama lui de copil, ca nici n-a venit pe lumea asta si deja ma supara.

Am luat legătura cu cele 3 cunoștințe din Romania care au născut natural din dorința de fi naturale, si am ajuns la concluzia ca la noi naturalețea-n naștere-i ca o secta: te considera lumea puțin scrântit. Sa nu mai amintim absurdități ca născutul in apa - "Ai înnebunit, înneci copilul? - sau cu soțul in salon - "Cum sa vadă el asa ceva?"

Avem o înțelegere complet greșita despre cum se întâmpla lucrurile. Alex nu va fi fost parașutat la mine-n salon cand nasc, fără sa îmi doresc sa fie acolo. Fără ca el sa știe ce are de făcut si ce nu, si ca rolul lui e sa ma simt confortabil, in mediu familiar, sa ma facă sa rad atunci cand îmi vine sa plâng, sa ma încurajeze cand cred ca nu mai pot, si aud ca el va sti mai bine ca mine, in acele momente, ca nu mi-am atins încă limita. Nu va tăia el niciun cordon ombilical, nu ne va trage-n poze in momentul cheie, nu va asista la actul medical in sine. Ce credeați? Nu știu daca l-am binevenit din buna informare, sau din trista singurătate.

Si azi, ca un cadou, am primit cu fericire vestea ca exista "doula" (dula). De la Moș Crăciun in coace nu m-am mai bucurat asa. Doula nu-i doctor si nici moașa (midwife), ci e doula. A ta si numai a ta! In sfârșit cineva care va sti despre tine mai mult decât ceilalți pe care o sa-i vezi la naștere pentru prima oară. Cineva avizat care va fi cu tine la naștere, chiar de la prima contracție. Chiar dinainte. Cineva cu care vei putea vorbi deschis, avea o relație, Re-la-ți-e! (acest concept străin pentru nația olandezilor). 

Deci este inutil sa va spun cât de usurata ma simt ca ma pregătește si pe mine cineva pentru momentul zero. Cineva si nu Ceva, precum cărțile pentru gravide si internetul. Trăiască doula!