vineri, 26 septembrie 2014

Presiunea ca sunt

Deunazi m-am surprins strafulgerata de un gand nou-nout, care l-ar alarma pana si pe tata: comunismul era sanatos. S-a intamplat in timp ce pedalam cu Alex spre casa, de la serviciu, afisand fara voie acel zambet tamp, pe care prima data l-a remarcat Ioana: "Ma uitam la tine, pe bicicleta, stii ca zambeai?!"

In timp ce vantul bate impotriva mea, bata-l focul, si eu ma ratoiesc la el si mai indarjit, doar-doar oi inainta, ma ridic in pedale ca la downhill, incepe conversatia noastra: "Auzi ma, acum pe bune, tie ce-ti place asa tare la Amsterdam?"

Mai bag vreo doua pedale sa-mi dau timp de gandire. Aici daca pedalezi poti linistit sa nu mai faci altceva. Una si buna e indeajuns, ce multitasking? Secretarele noastre, olandeze toate, nu pot face doua treburi in acelasi timp, si basta. Accepti sau nu astepti - faci singur. Nu e problema de competenta, nu ma intelegeti gresit, e una esentiala de cultura. Daca te trezesti cu cererea cand are ea treaba, nasol. Asteapta si o sa-ti vina randul sa vorbesti, ca sa ai in sfarsit ocazia sa exprimi urgenta si importanta, alaturi de gratitudinea maxima ca vei fi servit.

Cum spuneam, pedalez sa-mi aranjez gandurile. Nu ca trebuie sa caut motive de ce-mi place Amsterdamul, ci ca-s prea multe.

Ca pielea mea e pielea mea, nu trebuie s-o dau cu smac pentru ca s-o arat in lume, ca sa fiu acceptata, nu tre sa-i pun nici Gucci, nici Prada, iar cand ii pun e doar pentru ca mi-a placut modelul sau culoarea. Nu tre' sa am masina bengoasa, ca sa-mi confund sau ridic valoarea mea cu valoarea masinii. Eu sunt eu. Nu ridic ovatii in urma mea, nu las valuri de parfum, nici urme de tocuri. Si, mai presus de toate, nu am nevoie de toate astea, ca un final CTC, o confirmare ca sunt.

Nu stiu daca in anii optzeci eram fericita pentru ca eram copil si nu pricepeam nimic, sau pentru ca nu aveam niciodata mai putin decat vedeam in jur, caci nimeni nu avea altceva, si n-aveam cum sa ravnesc?  Bananele veneau o data pe an la toti, in ghete de mos Nicolae, iar la alimentara puiul de joi era mai mic sau mai mare dupa noroc, si nu dupa contul din banca. Aveam toti copiii din coada cate o suta de lei, si o cheie la gat.

Si eram cu adevarat fericiti cand pedalam pe Pegasuri in parc.

duminică, 31 august 2014

De ce mă mărit?

Cele mai bune prietene au spus ca am innebunit. Si au argumente pertinente. Recunosc, in momentele de luciditate si eu cred la fel, ca Raluca a luat-o razna, ca e indragostita si de-aia perdeaua densa i s-a lasat pe ochi, si de bunavoie si nesilita de nimeni are sa se-nhame la jugul căsniciei.
Pentru cititori, sa lamurim o treaba de la inceput: ador si respect Iubirea, dar n-am putut avea niciun respect pentru institutia familiei, care dupa mine ar trebui sa dureze maxim 5 ani. Indiferent cate case, copii si proiecte comune, la 5 ani sa revizuiesti, in fata Statului si a Bunului Dumnezeu, daca mai merge treaba. Sa ai ocazia sa te salvezi, pe tine si pe celalalt, de nefericirea de a trai impreuna pe drumuri paralele, doar pentru ca v-ati casatorit.
Momentul in sine e unul suprem. (Numai eu visez, de cand ma stiu, ca plang in hohote si decid sa fug de la altar. ) De obicei nu e o greaseala de matching. Atunci, in momentul zero, crezi cu tot sufletul ca el e perechea, ca luandu-l ti-oi intregi si tu existenta.
Aici e problema : nimeni nu intregeste pe nimeni, fiecare din noi e un intreg, si nu-ti trebuie un alt individ, cu bune si musai si cu rele, ca sa fii tu intreg si fericit cu tine. Nu trebuie nici sa speli sosete, nici sa asculti concerte de ragaituri, hai sa nu vorbim despre restul dovezilor de maxima intimitate.
Mi-au trebuit 35 de ani ca sa inteleg asta. Doar iubindu-ma pe mine, fericita cu tot ceea ce fac, simt si sunt, am stiut ca am destula dragoste sa pot imparti mai departe. Si m-am indragostit de El la Bucuresti, apoi la Lisabona si Lagos, apoi la Kinshasa, acum la Amsterdam. Oriunde. Oricând. Il iubesc azi mai mult decat ieri si mai putin decat maine. Il iubesc din tot sufletul, pentru ca nu-mi trebuie El ca sa fiu intreaga, ci pentru ca imi trebuie El pentru cat e de Intreg, si pentru cat putem rămâne de întregi fiecare, fiind împreuna.

marți, 26 august 2014

Inapoi in 2008

Am primit pe yahoo un mail automat, cineva a citit si a dat like la un post de-al meu, pe un blog, si el al meu, de care uitasem...
Am cautat pe net cu emotie, si l-am gasit, 2008.
Era vremea intrebarilor. Scriam in deschidere:

"De cand am descoperit coaching-ul, imi pun mie insami cele mai ciudate intrebari. Ma rascolesc noaptea cu ele-n gand, le intorc pe toate fatetele, le privesc cu uimire ca un copil care descopera un cub Rubick. Atatea posibile si imposibile intrebari cu tot atatea posibile si imposibile raspunsuri.
Ma cutreier cum n-am facut-o niciodata pana acum, apoi ma intreb de ce ma cutreier, de ce n-am facut-o pana acum, cine sunt, cine vreau sa fiu, cine as putea fi, cine n-as putea fi… Ce s-ar fi intamplat daca, pana la varsta de 30 de ani, ma intrebam continuu, cu semnul intrebarii cocarjat iesind ca dintr-un tun, cu semnul exclamarii gonind nebun sa-l prinda din urma ?!
Mi-am lipit de oglinda, mi-am postat pe monitor, mi-am agatat INTREBAREA sub magnetul cel mai oaches de pe frigiderul din bucatarie. Asa, traind o saptamana cu intrebarea in sange, respirand-o, mestecand-o la fiecare pas, stiu ca nu voi lasa nimic sa-mi scape, nici o clipa de libertate a gandirii sa zboare in directii neproductive. Dorind sa aflu raspunsul magic, raspunsul care sa ma implineasca, am descoperit o paleta colorata de idei, nebune si toate ale mele. Pe care le pot expanda si in care pot cotrobai cu blandete ori de cate ori mi se face dor de mine.
Care este intrebarea care ma va misca inainte?
Nu este niciodata tarziu pentru vremea intrebarilor."

Am citit pe narasuflate doua articole serioase, eseuri submise pentru acreditarea mea de coaching, in engleza, cu citate si explicatii pedagogico-scriitoricesti:) Am inteles ce rar ne intoarcem catre noi insine, si ce greu ne deschidem pieptul, sa ne uitam catre suflet.
Iti multumesc D.B.!

luni, 11 august 2014

Second Skin

Being a surfer is like wearing a second skin, and not the one of the Ripcurl wetsuit. It means waking up early in the morning like you are not on holiday, or like there is always holidays, and the whole world is yours, especially the blue part of it; checking the ocean for waves becomes suddenly more important than sleeping. I've joined the Dawn Patrol.
We drive fast on the highway to get further, where waves born hundreds of miles away touch the shores in milky splashes. We park the car and I notice the happy face. Alex looked up for the wind.
"We stay. Shall I take it?" he asks.
Of course not. I'm a surfer. I want to carry my own surfboard. It's a big log, a 9.4 longboard. It' s not heavy, but I struggle and stumble, my arms shorter than the width of my board. I smile, thinking that I look like an ant that is carrying a big chunk of food. I reach the sand and let the board go...pick up the nose, dragging it, holding it tight, stumbling again. Alex laughs. I have a new toy, and I'm not his anymore. Like he hasn't been mine for so long when his mistress, the Ocean, was around calling for him. I wanted so much to understand, and I finally did. I want to scream so that everybody knows how I feel...my first wave, carrying me endlessly like a dream, me up on the board, balanced, as I am part of it, part of the wave, part of the sea.

luni, 14 iulie 2014

Da

In avion. Trecem printr-o mare de nori pufosi, care ne zgaltaie. Ma gandesc la Romania mea, la Olanda mea, imi place sa fiu pe drumuri deasupra lor. Emotiile sunt de alt fel de fiecare data cand merg spre casa, cand zbor acolo unde sufletul meu asteapta mereu ceva minunat: familiarul, copilaria, adolescenta, mama, tata,  prietenii.
Sunt din nou in aeroport si nu stiu cand a trecut vremea. 3 zile pe repede inainte, asa de repede ca nu am realizat dezlipirea de mailul de serviciu, de proiectele in derulare, din astea de corporatisti. Incerc s-o gasesc pe mama, sa-i spun ca viata e frumoasa, ca in Amsterdam dimensiunile sunt diferite, si ca ar putea fi la fel si aici. Probabil ca e prea tarziu pentru ea. Romania se desfasoara la televizor in plinatatea grijilor ei - autocare rasturnate, violuri si inselaciuni politice, silicoane noi la vedete. Nu am avut ce invata despre simplitatea vietii decat din cursuri de dezvoltare personala si carti. Le sorbeam pe narasuflate, tinand copertile in poala cand stateam la stopuri in drum spre serviciu, si citeam pana cand ma claxonau din spate. Si le-am inteles cu adevarat abia in Africa, unde oamenii sunt fericiti fara a avea nimic, fara a sti nimic. Unde am inteles ce mult am eu, ce mult conteaza sa iubesti si sa primesti dragostea inapoi. Si atunci am spus Da. Oare ce ne mai trebuie sa invatam sa fim fericiti?

duminică, 22 iunie 2014

O moneda de un milion de euro

Am colectionat pe rand servetele, pietre, surprize cu jucatori de fotbal (Baggio imi placea in mod special, avea nume sonor si parul mai lung pe ceafa). Am mai pastrat doar colectia de monede, deloc speciale pentru altii, dar speciale pentru mine: un banut din fiecare colt diferit de lume, diferit de noi, diferit de Leu. Le-am adus intr-o pusculita-masina cu lacatel, primita de la C. intr-una din zilele de nastere frumoase, cand esti in jur cu prietenii.
"Da, va rog", spune in engleza tanarul de dupa galantar. "Cu ce va servesc?" In Scheveningen, la marea Nordului, din loc in loc gasesti rulote-restaurant. Peste proaspat si cele mai bune fructele de mare - scoici pane si calamari, sosuri colorate. Ne-am oprit pe drum la Albert Hein si am luat o sticluta de otet, sa mancam fish and chips ca la mama lor.
Au cateva mese mari in fata, si ma asez la una in timp ce Alex sta la coada cu R. A venit din Romania sa ne viziteze, si am facut un tur sa-l ducem in cele mai faine locuri, mandri ca niste olandezi densavarsiti de ce ofera Amsterdamul si imprejurimile lui.
O familie numeroasa imparte masa de langa noi. Baiatul cel mare, sa aiba vreo 12 ani, plescaie in sila cartofi prajiti pe care i-i baga ma-sa in gura. Tatal poarta o camasa stransa pe burta proeminenta, si la gat un lant gros de aur. Cei mici alearga necontenit in jurul mesei, strigand din rasputeri, unul se impiedica si cade. Plansete, vaicareala. La masa din spate, doi tineri motociclisti. Ea poarta tocuri de paispe la niste picoare perfecte cu tatuaje, pantaloni scurti si o geaca mulata de piele.
O mamica isi aranjeza puiul in carucior.  Surioara mai mare o ajuta cu pestele si cartofii prajiti, dupa indicatiile in olandeza. Gandesc: “Ce copil cuminte! Unii sunt norocosi.”
Savurez peisajul acesta divers, iar mancarea noastra vine, si uit toate gandurile.
“Este a ta?” se aude o voce de langa masa. Copila cu plete aurii, singurele peste nivelul mesei, ne atrage atentia. Tine in mana o moneda de un euro, si ne-o arata. Nu intelegem si radem, ii spunem ca nu. Se duce pe rand la toate mesele din jur. “Este a ta?” Lumea toata rade, privind moneda pe care micuta le-o arata.
Se duce la mama, care se lasa pe vine si ii spune ceva. O tine de manute, si pare o discutie serioasa.
Copila asculta, apoi o vedem indreptandu-se catre singura masa libera. Se catara cu greu pe un scaun, pune cu grija moneda cat mai in mijloc pe masa, si se uita inapoi spre mama ei, care da din cap a aprobare.
Le-am pivit apoi cum se indeparteaza, cea mica de mana mamei, in liniste spre plaja si valurile din Scheveningen.

marți, 27 mai 2014

Ganduri adunate

In Amsterdam ploua si sunt fericita. Am deschis cu greu pagina de scris din iPad, parca mi-e frica sa pun ganduri pe hartie, asta ar fi suprema confirmare ca sentimentele mele de roman au luat-o razna. Intiparindu-le mi le asum din nou, la un alt nivel, si definitiv.
Am avut aici, revenind din Romania, senzatia de acasa, usurarea ca am ajuns la locul meu, la viata mea inapoi, la linistea mea. Am privit Romania, si nu cu ochi de turist cum ma asteptam, ci prin niste ochi mari, de expat revenit, cu dorinta de a-i redescoperi frumusetea, de a simti apartenenta, de a ma cuibari la sanu-i cald.
Cred ca este mai bine sa nu intelegi limba, o tara ti se pare mai pura asa. Mi-au lovit timpanele, inca de la aeroport, o suita de mai si bai, fai fata ca sa vezi, n-o sa crezi. M-am facut mica si mi-am ascuns pasaportul. N-am mai vorbit cu Alex decat prin semne, in engleza si in franceza.
Am coborat in Otopeni si vremea m-a bucurat, am ascultat la radio in masina aceleasi ritmuri de hituri, si aceleasi gingle-uri de odinioara. Totul e neschimbat, se lucreaza de zor pe aceleasi artere principale. Blocurile sunt gri, casele toate altfel, fara sa tina un ritm privirii tale, si parca de pretutindeni rasar caini vagabonzi, pe care nu-i iubeste nimeni. Am o senzatie de nou ca niciodata, in aceeasi veche tara. Doar un an mai tarziu, parca m-am intors in trecut, sau parca am luat cu mine alti ochi, pe care n-am putut sa-i fi uitat la Amsterdam. Privesc si ascult uimita, gura-casca in jur, incapabila sa spun ceva, doar ganduri-ganduri ma bantuie necontenit.
A treia zi, Bucuresti
Conduc cu drag, condusul nu se uita, nici stradutele pe care ma aventuram odinioara ca sa scap de stopuri. Imi iau semnul acela (stiti voi) si injuraturi inca din prima jumatate de ora, de la un smecher cu jeep BMW, ca i-am cedat trecerea unuia cu Dacie. Parchez in centru si ca din senin, un boschetar a carui strada e, apare dintre masini sa-mi faca loc si sa-si faca de-o paine. In fata la BNR o doamna mare in rochie de gala canta la vioara accompaniata de un acordeon, si parca e din alt film, din alta lume, a mea. Ne asezam sa-i ascultam si ne tinem in brate. Timpul sta in loc. Toti ceilalti par grabiti si nepasatori, si totul se deruleaza in fata noastra rapid, si sacadat, si trece. Ne vedem prietenii dragi, si povestim, si ne amintim, si radem, si timpul curge prea iute, si revin la starea de dinainte de plecare, grabita si suparata ca nu am timp...