Blestemul scaunelor de Amsterdam

Aveam o vaga banuiala ca ultime valuri de energie bat dinspre Congo, cand a durat o saptamana sa-mi recuperez accesul la Inbox. Apoi, cand in doua zile dupa ce s-a dat drumul la teava, agenda mea s-a umplut pana in luna noiembrie, am inteles ca sunt inapoi in Europa, back in business, si ca de la 9 la 17:30 cam asa vor sta lucrurile.

Descoperim pe rand salate de buzunar, cascavaluri cu mirodenii, chinezi adaptati cultural sub forma de sandwich olandez. Cumparaturi care se pun cu grija in cosulet pe bicicleta, bonuri pe masura, de lungime insesizabila comparativ cu obiceiurile vechi de Romania. Pedalez din ce in ce mai eficient, pe drumuri alternative zilnic in cautarea unor doua minute in minus la cele 17 anuntate cu precizie cand sunt intrebata unde locuiesc. Am vecini de multe natii, si deja patru biciclete la usa, sa ne ajunga. Tom si Chilly, integrati si ei cultural, patineaza incantati pe parchetul sufrageriei. Noroc cu Alex si ochiul lui de arhitect, care vede potentialul in toate cele necuvantatoare, la fel cum eu, om de resurse umane, vad potentialul din oameni. Casa, acum o luna stearpa si neatragatoare in viziunea mea, a prins forme nebanuit de faine. Un palet reconditionat, la care am vopsit chiar si eu cu dexteritatea lui Karate Kid, gazduieste acum in hol condurii mei cu toc pe post de suport de pantofi si cuier, doi intr-unul. Mai avem de primit perdele si scaune de bucatarie.

Caci masa, speciala, facuta in noul atelier Eco Dekor al lui Alex, cu picioare cat sinele de tren, si cu blat gros ca de lupta, nu merge decat cu scaune speciale. Le-am gasit dupa indelungi cautari si le-am comandant fericiti, visand la cine festive sezand. Peste o saptamana am trecut pe la magazin din intamplare., eram in zona. Aflam ca tocmai urmau sa ne sune, s-au jurat, sa ne anunte ca scaunele nu mai vin. Producatorul nu mai produce, sau nu mai trimite, sau nu mai lucreaza cu ei, sau, ma rog, a fost o serie limitata si nu se stie cand o sa mai fie sau daca. Aura scaunelor se lipise de masa bucatariei mele, in imaginatia mea care cu greu mai vedea alte scaune.

Reincepem cautari nebune, aflam noi magazine in noi colturi de oras. Nimic...Intr-un final, le-am gasit. Aduse din India, semanau ingrozitor cu un scaun din beciul de la Plopeni, din copilarie, pe care se urca tataie sa aseze in rafturi borcane cu muraturi. Inca n-am identificat daca sunt scorojite de vreme, sau de vreun proces anume cu efect de imbatranire rapida, folosit incat sa le inzecesca pretul de vanzare. Mai erau doua pe stoc, asa ca le-am cumparat rapid, in asteptarea urmatoarelor patru care or sa vina peste 7 zile.

Ieri am primit inca patru scaune cu 10 centimetri mai inalte. Ca primele doua cumparate nu mai aveau. Nu le-am mai returnat, caci din pacate producatorul nu mai produce, sau nu mai trimite, sau nu mai lucreaza cu ei, sau, ma rog, a fost o serie limitata si nu se stie cand o sa mai fie sau daca. Déjà-vu. Nu mai avem nervi. Daca aveam picioarele groase cat foaia de hartie, mergeau si astea de inaltime aproape cat masa. Dar cum nu avem, am hotarat sa le pastram si sa taiem picioarele. Ale lor, nu ale noastre.