O garderobă pentru grăsuțe

Burtica mea a explodat dintr-o data, încăpățânată sa fie văzută, revoltată să se mai ascundă. Am făcut ce-am făcut cu garderoba mea, înțeleg acum, de am ținut secretul atâta vreme asa de bine. A venit la mine o colega sa îmi ceara sfaturi despre cum sa se îmbrace. "Nu pot sa cred, zice, ai luat 6 kilograme, ai ditamai burta, si nu s-a văzut nimic! Trebuie sa ma înveți si pe mine!"

N-as vrea s-o scriu pe aia cu "interiorul contează", dar trebuie sa o povestesc. Cred ca femeile însărcinate poarta o lumina anume in ochi, iar asta distrage atenția de la orice. Da, asa de simplu, atitudinea. Este despre cum te simți, si despre cum porți haina pe care ai ales sa o porți. Despre încrederea in tine. Despre înțelegerea ca asta e corpul tau, si lepădarea de standardul cerut. Abia acum, însărcinată fiind, am înțeles ce ne tine de fapt închistate - e teama de a ti se spune ca te-ai îngrășat, si teama si mai mare ca nu ai un răspuns pertinent care sa te salveze. Ca societatea sfidează natura si ne cere, pe zi ce îmbătrânim, sa arătam tot mai tinere, tot mai bine.

Deci nu este despre rochițele largi, cu talie înaltă, deși le mulțumesc ca au avut rolul lor in a-mi păstra secretul ascuns. Am ales haine noi, am primit in dar haine vechi, si toate mi-s dragi. Si nu cred ca trebuie sa ma îmbrac intr-un sac, pentru ca azi burtica mea vrea sa fie stiuta, asa ca o port si o arat cu mândrie.

Sarcina in mediul corporatist

Am dat vina pe bietul de el, nenăscut încă, pentru ce mi se întâmpla, cum am putut fi atât de oarba sa nu înțeleg? Însărcinată fiind mi-am dat seama ca ma simt departe de a fi întreaga, vandabila, stăpâna pe situație. E ca si cum as fi pusă pe hold, o perioada de 9 luni sau mai bine, așteptând sa redevin normala si sa ma reintegrez in societate. Ca oamenii se uita la mine cu bucurie si înțelegere - pe de o parte - si ma compătimesc pe de alta. Si ma tratează pe jumătate fiindaca am devenit om cu numai jumătate din puteri, de parca as fi bolnava, handicapata sau temporar neinteresanta de luat in calcul. De parca nu mai pot sa livrez la timp, sau cine știe cand voi pleca subit sa nasc, si rămâne in aer vreun milestone mai important.

In mediul corporatist, trebuie sa-ti dregi glasul cand vorbești despre tine. Lumina trebuie sa fie pusă pe birou, nicidecum pe locul de joaca. Aparent se apreciază balanța viața profesională-viata personală. Realitatea e diferită. In ochii tai trebuie sa luceasca ambiția si loialitatea pentru binele corporației, iar familia poate sa existe, dar sa nu intre prea mult, adică mai mult decât un small talk, in calcule si discuții. Subiectul sa fie direcționat clar către ceea ce trebuie, fără vreun conținut cu valoare sentimentala:  narațiune despre unde si ce ai făcut in weekend, cu cine, dar fără apelative, adjective si descrieri ce ar revela trăiri, căci nu trebuie sa trăiești prea mult in afara marilor proiecte si taskuri.

Iar cand porți in pântece un miracol, si simți cum ia forma si viața, si devine si el un întreg, nu poți sa nu radiezi bucurie in jur. Am hotărât ca la birou sa ma comport ca si cand nu ar exista, sa-l ignor fără a-l nega, si astfel sa-l protejez de tot ce e rău.

Back in business

Mi-a luat fix 48 de ore sa revin la starea de incredere de dinainte de a fi anunțată ca jobul meu a fost desființat, alături de alte zeci, pentru binele corporației...reminiscente de tristete exista, desigur, furie oprită înainte de a se răzvrăti iremediabil, dezamagire ca asa se tratează oamenii asa-zis cei mai de preț - talentele internaționale - intr-o multinaționala vânata de toți candidații ca angajator. Sa nu mai vorbim de faptul ca mi se întâmpla asta in luna a 5- a de sarcina, si nu ma simt cu nimic protejata sau ocrotita din acest motiv. Cred ca, de fapt, asta doare cel mai tare. Negarea faptului ca am o ființa in pântec, tocmai acum cand începeam sa ma simt viitoare mămica.
Aviz amatorilor de restructurări - va spun eu daca vreți sa auziți cum nu se face. Spune-le oamenilor ca-i lași in strada, fără sa le spui ce opțiuni au in viitor. Fără sa le spui cand caruselul începe sa se învârtă. Oricum ei se învârt de mult, de cand mega-proiectul se vorbea pe la Colțuri de fumoar, si se tot invart amețitor, fiecare in felul lui, cu viața lui, familia lui, visele lui. Așteptând sa hotărască alții pentru ei, sau hotarandu-se sa reia controlul.

My life on hold

Sunt ghemuita pe gresia din baie, plangand in sughituri, in timp ce Alex vine, ma ia in brate, sa ma linisteasca:

"Vom fi bine orice se va intampla, da?"

Il cred, si stiu in sufletul meu ca vom fi bine. Eu nu stiu sa cad altfel decat in picioare. Dar doare, doare al naibii, ca atunci cand cel loial tie te inseala, si desi vezi clar in fata ochilor, inca refuzi sa crezi ca e adevarat.

Taria mea "manageriala" s-a spulberat cu totul, de parca n-as fi fost niciodata femeia de fier pe care o stiu toti, in timp ce Alex ma strange la piept, si simt lacrimile cum imi curg siroi pe obraji, iar stomacul mi se strange. Aici, acasa, cu el, imbratisati pe gresia din baie, cu motanii Tom si Chilli uitandu-se la noi nedumeriti de moment, ma simt rapusa de orice putere de a mai zambi frumos, mintind ca mi-e bine, pentru ca asa trebuie. A venit randul meu sa imi ispasesc pedeapsa. 

Am pacatuit ca mi-am vandut sufletul unei multinationale. 37 de ani mi-am pus viata pe hold, gandind ca viata mea e mai putin importanta decat orice proiecte corporatiste, ca deadlineurile lor sunt mai insemnate decat ale mele, si ca eu merit orice, in general, dar nu cu prioritate in fata corporatiei. Care inseamna in medie 10 ore pe zi, adica 219 mii de ore din viata mea. Cam mult pentru o viata asa-zis decenta la schimb, nu? 

Multi probabil n-ar spune la fel. Am viata pe care ar lua-o la schimb fara ezitare, job beton, pozitie manageriala la nivel de un continent intreg, in corporatie cu nume sonor. Plimbari in Europa, assignmenturi in afara ei, locuinta in Amsterdam, concedii la Verbier si Biarritz.

Dar sufletul meu e vandut. Si eu mor incet, de parca moartea te poate cuprinde treptat, intai un picior, apoi bratul, inima la final. Fiindu-mi frica sa plec, sa fug, sa spun ca nu mai e ce a fost, ca prostitutia corporatista e-n toi, ca eu nu mai vreau, ca asta-i in dezacord cu mine toata, stau nemiscata si tac. Sunt ca mine ceilalti 70 de mii de angajati ai corporatiei, care tac toti, pe o singura voce, in timp ce unele capete sunt plecate, si altele taiate, pe un business case indeajuns de solid.

Evrika!

Cred ca perioada de maxima liniste a sarcinii mele a trecut, ca de o vreme ma regasesc preocupata de mici indispozitii, naturale de altfel, pentru saptamanile 18 si un pic. Asa ca incerc neincercate, uitandu-ma la mine in oglinda cum ma transform, si cred ca asta e marea provocare - sa te uiti la tine cum nu mai esti tu, si inca sa te mai bucuri.

Numarul unu: tocurile. Am renuntat la tocuri. Nu pentru ca balansu-i mai prost in sarcina, si poti sa cazi de pe ele :) Eu, care paream nascuta pe tocuri, eterna convinsa ca lumea se vede altfel de la 14 cm mai sus, mi-am cumparat espadrile si opincute, ballerini sau cum s-or mai numi. Evrika! Da' ce descoperirire, de ce m-am chinuit atata vreme cu spatele cocarjat, cu centrul de greutate challenge-uit, cand uite ce bine-i pe plat? Cata comoditate!

"Ciorapii de mama" sunt o alta descoperire majora, cand burta creste si tot ce vrei sa simti e liberare. E ca si cum ti-ai lua ciorapi mai mari si cu fundu-n fata, cu un fund mare in care sa incapa o burta cum n-ai mai avut nicicand. Si te regasesti de-odata razand, si te intrebi de ce te-ai chinuit pana acum in ciorapi speciali cu efect de corset, care dau bine doar la forme?

Numarul trei: perna de gravida. Perna in forma de litera C, lunga de un metru jumatate, sa traiasca cine a inventat-o. Dupa ce am incolacit-o de cateva ori pe mine, bodoganind ca mi-am luat mare teapa, m-am pus sa citesc instructiunile de folosire. Si de atunci somnul meu e dulce, pe o parte asa cum se cere pentru vena cava si fluxul ideal de placenta, imbratisata si incalecata cu perna mea, cum numai o alta gravida poate intelege. Doat motanul Chilli e bulversat ca s-a ocupat locul de la mine din brate, si inca nu stie ce-l asteapta peste patru luni, cand vine si bebe. 

Cred ca nici eu nu stiu ce ma asteapta, dar in continuare insist sa ma bucur de ce mi se intampla, orice ar fi. Si atunci ma uit in oglinda, si chiar daca n-o vad pe aceeasi, mi se pare ca cea noua cu burtica ei, si zambet copilaros, e chiar draguta.