Dilema: Cariera si bani, sau Bebe?

Poate parea surpinzator, dar pana sa ramai insarcinata, si sa-l simti cum misca si-i parte din tine, asta nu era o dilema, ci o simpla realitate a zilelor noastre, pe care o bifai surpinzator de repede cu mintea, nu cu sufletul. Acum lucrurile stau altfel. Cu capu’n jos, sau fundu-n sus, cum vrei sa-i zici.

Cate femei si-au sacrificat cariera pentru a deveni mame? Temporar, aproape toate. Nu poti fi in business fara a fi, e cert. Nu poti avea call-uri in timpul epiduralei, si nici da feedback pe proiecte in timp ce alaptezi. Nu se poate, da cu virgula.

Si atunci varianta e sa-l lasi, mic cum e si fragil, abia venit pe lume, in mainile altcuiva. Altcineva il poate ingriji, dar nimeni nu-l poate iubi ca tine. El cu nimeni nu se va simti asa de iubit, incat sa ii rada obrajii rosii foc. Iar tu n-o sa-l vezi cum creste, si cum incepe sa fie, pentru ca vrei sa fii prezenta in business, sa lupti cot la cot cu ceilalti barbati, ca si cand ai fi unul dintre ei.

Stii ce? Nu esti.

Cate femei au amanat a deveni mame pentru o promovare in plus, un job mai bine platit? Ridic mana sus, am fost si eu acolo. M-am simtit vinovata si sa ma gandesc la a avea un copil, cand uite ce onoare din partea corporatiei.

Stii ce? Nu te mai simti vinovata.

Esti pe cale sa te salvezi devenind un om normal, mama.
 

Cand devii totul, nimic altceva nu mai conteaza.

Numai dragostea ne mai poate salva

Cum va tot spuneam, ce ma ingrozeste acum este imaginea urmatoare: eu cu Nathan acasa, singuri, el plangand la intensitate maxima, pana cand se-albastreste si nu mai are glas, eu neputand sa-l linistesc nicicum. Asa inteleg de ce iti vine sa te tot duci... Dupa trei luni petrecute astfel, eu ar trebui sa ma intorc la serviciu, in forma maxima, odihnita si senina, dispusa sa stau oricat peste program, cu obiectivul exclusiv de a duce corporatia pe culmile succesului. Ca un adevarat manager de top ce sunt.

Da-i si citeste, Raluco, informeaza-te bine in prealabil ce te asteapta cu copil mic. Fa planuri de contingența, multe sa ai de unde alege cand neprevazutul atât de probabil va intra in casa ta.

Asa am ajuns la cartea "Cel mai fericit bebelus din lume" scrisă de Dr. Harvey Karp, care se lauda ca a descoperit reteta linistirii bebelusilor agitati. Cartea abordeaza doua aspecte: -DE CE sunt bebelușii agitați si CUM sa-i liniștești in 5 (evident, pași). 

De ce? Auziți minunăție: ce colici, ce temperament dificil, gaze la stomac, foame? De fapt, bebelușii se nasc prea devreme, mai devreme cu un trimestru, si deci nu sunt incă pregătiți de marea intalnire cu lumea. Nedezvoltati complet din punct de vedere emoțional, sunt speriați de toata nebunia din jur...nu știu cum sa mai reacționeze, asa ca plâng! Ei tot ce-si doresc este...înapoi in burta mamei. Sau, ma rog, undeva care sa semene cât mai mult cu condițiile de acolo: zgomot continuu, leganare, cald, înghesuiala...

Si asa s-au născut cei cinci pași intru liniștire, care se jura autorul ca funcționează (rămâne de văzut :)): înfășarea strâns, poziția pe o parte/pe burta, sâsâitul, legănatul si suptul. 

Incă o data, vad ca întoarcerea la origini, la simplitatea vieții, aduce răspunsul corect. Si da, îmi aduc aminte de mamele din Kinshasa, Congo DRC, care își cărau sugarii legați strâns in fese la spate sau la piept, in timp ce munceau sub soarele de 45 de grade. Si zău daca îmi amintesc vreunul urlând ca cei din cărucioarele la prețul unei mașini, sufocați in jucării sofisticate de pe la Chicco, Mothercare, Premaman si alte branduri care vând gogoși proaspetelor mame. Ah, dar sa nu ma grăbesc sa intru intr-un alt subiect pe care am de gând sa-l dezbat curând, ca doar vine vremea cumpărăturilor pentru bebe!

Copilul tau câte limbi vorbește?

Cand l-am cunoscut pe Alex am crezut ca e englez. Am vorbit ore-n sir in engleza, a mea cu accente pronuntate de roman, a lui minunata, cursiva si sonora, de sange pur englez. Spre final de conversatie m-a intrebat de ce nu vorbim romaneste. "Pardon?"

Alex vorbeste sapte limbi straine. Eu m-am oprit la trei, dintre care franceza invatata in sase luni, cu pistolul la cap cand am locuit in Congo, pentru ca mai nimeni nu vorbea engleza. Deci se poate. Engleza am tot invatat o viata, si parca tot nu stiu destul, invat din clasa intai pe cand venea acasa profa la meditatii, si eu ii admiram cerceii lucitori si unghiile lungi, date-n culori pastel. O bodoganeam pe mama ca ma lipsea saptamanal de doua ore de joaca-n fata blocului, dar perseverenta ei m-a ajutat. I'm a citizen of the World today.

Dar Alex ma uimeste cu talentul lui. La el, nu este doar despre inca o limba vorbita, este despre o cultura in plus pe care o cunoaste in detalii si cu care se identifica. Sper ca Nathan sa fie la fel de talentat si atras de limbi straine ca tatal lui. 

M-a ros curiozitatea sa studiez daca a vorbi limbi straine e un talent innascut, sau se invata. Ce pot sa fac eu pentru copilul meu sa-i facilitez invatarea? Cate limbi poate un copil sa invete si incepand de la ce varsta? Cum fac sa nu-l bulversez cu mai mult de o limba, si sa ajunga sa nu vorbeasca niciuna corect? Ce fac daca nu vrea? Si, mai mult decat toate, merita efortul?
Asa am descoperit cartea “7 Steps to a Bilingual Child”, scrisa de pediatrul american Naomi Steiner.

Am aflat ca pana in șapte ani, copiii ar putea asimila concomitent pana la șapte limbi străine. Creierul lor este capabil sa identifice diferențele, sonoritățile, contextul. Da, avem cu toții o limba nativa, preferata. Pentru Nathan, ar putea sa fie oricare dintre limba romană, engleză sau olandeza, chiar daca locuim in Olanda. Nu este adevărat ca un copil care învață mai multe limbi, le va încurca sau nu va vorbi niciuna cum trebuie. Nivelul de cunoaștere a limbii depinde de gradul de expunere la limba respectiva, asa ca părinții pot facilita accesul la un mediu propice in funcție de obiectivele lingvistice pe care si le-au propus:  simpla înțelegere a limbii, înțelegere si vorbit, sau nivel avansat incluzând cititul si scrisul. Copiii noștri pot fi bilingvi chiar si atunci cand părinții nu vorbesc decât o singura limba. Exista soluții pentru rezistența copiilor la o limba straina, si metode anume de învățare a doua sau mai multe limbi străine in același timp, incă de cand s-a născut copilul. Cunoașterea mai multor limbi străine dezvolta creativitatea si gândirea laterala, capacitatea de a face conexiuni si de a rezolva probleme.

Am discutat cu Alex si ales pentru Nathan- trei limbi încă de la naștere, a patra in școala, si vom încerca metoda OPOL (one parent - one language sau un părinte -o limba). Alex deja vorbește cu Nathan numai in engleză, eu numai in romană. Olandeza o va prinde foarte ușor începând din creșa si grădinita, deoarece copiii au capacitați incredibile de învățare si adaptare la mediu. A patra limba si-o va alege singur in școala.

Cred ca toți părinții, nu doar cei care au norocul sa trăiască in afara tării, ar trebui sa se gândească la asta. Fiecare limba in plus e o viza in plus pe pașaportul vieții, cu atât mai mult cu cât granițele ajung sa nu mai aibă însemnătatea pur geografică de altădată.

O poveste frumoasa despre a fi mama

Nu se poate sa nu ti se facă pielea de găina citind, si sa grăbești datul burtii cu crema antivergeturi, tura de seara. Uite de ce merita, oricât de greu ar fi. Pentru fiecare clipa in care simți ca ti se sparge sufletul de bucurie alături de el. Mi-a răspuns in private R. Si nu pot sa nu-i răspund înapoi, mulțumindu-i si dând si altora la citit.

"Dimineata spun: "Mami pleaca pa, hai sa-mi dai pup" ... Si uite-l cum vine repede si ma ia cu manutzele de dupa gat si imi intinde obrazul ... Asa imi da el pup, adika sa il pup eu :)

Si apoi seara, cand vin acasa, vine repede, lipa-lipa de prin fundul casei, alergand, ca "a venit mami!!!" Si ma ia iar cu manutele de dupa gat si ma cauta prin geanta sau de chei si se bucura in felul lui, de obicei țipând, ca asa stie el sa se bucure ca am ajuns acasa.

... Si apoi mami zice, dupa ce s-a schimbat de hainele de serviciu ... "Hai sa ne jumulim!"... Si el alearga tot lipa-lipa repede pana in dormitorul mare, si se urca, acum mai repede, in pat, si se rostogoloste chicotind ... Asteptand sa vina si mami care il pupa peste tot si il gadila si il jumuleste si radem cu pofta de ne avertizeaza tati ca " ne crapa imina" ... Dar noua ne place si abia asteptam acest moment...

Da, imi place mult de tot, dar pt mine a fost greu pana acum. Nu doresc nimanui ... Dar nu neaparat si pt tine va fi la fel :)) fiecare cu viata ei ... 

Cam asa ... :)" 

A fi mama

Prima sarcina vine c-un pomelnic de griji si frici, culminând cu nașterea si primele saptamani după. Eu nu știu de care din ele sa ma tem mai tare. Asa ca sa le luam pe rând.

Nașterea. Ar putea si sa fie floare la ureche, sa naști la cumpăraturi tinându-te de un raft, copilul sa se prelingă pe cracul pantalonului. Sau in stația de autobuz, trosc-pleosc, așteptând rata, ca n-ai mai ajuns la maternitate (nu inventez eu povesti, vezi relatări Facebook). Dar ar putea sa fie si greu, foarte greu, 20 de ore de travaliu, dureri care fac cât 32 de oase fracturate-n același timp. Oricum, aud ca trece, ca astea-s doar griji de gravida, ca după ce-l vezi pe bebe uiți tot si nu te mai doare nimic. Ca intr-o vraja.

Ca greul abia apoi începe. Urlătorul e transferat acasa, unde te așteaptă cel puțin trei luni continue de nesomn. Ca n-ai vreme sa faci dus, si nici pipi. Ca te ia depresia post-partum, si-ti vine sa te arunci pe geam cu copil cu tot. Ca si pe ta-su îți vine sa-l strângi de gât, sa nu mai amintim de bone, mame, vizitatori insistenți sau tot ce mai nimerești prin jur.

Asa mi s-a pictat peisajul de proaspăta mama, si bine măcar ca mi s-a pictat după ce am rămas însărcinată, ca nu cred sa mai fi avut chef de copii. Chiar si asa, după ce auzisem de la toate ca "nimeni nu-ti spune adevarul, cât de greu si rău e" mie mi se pare ca doar crudul adevăr mi-e pictat, in cele mai negre aspecte ale lui, fără un dram de bunăvoința, de parca am datoria sa izbăvesc păcatele tuturor mamelor nefericite de dinaintea mea. 

Mai fetelor, nu mai aveți si voi un rest de empatie pe-acolo, un cuvânt bun de spus, o încurajare gratis de dat? Ce are nevoie o mama in devenire, la prima sarcina, oricum speriata toata, îngrașată cu 10 kile (minim) si plină de hormoni? 

Sarcina, nașterea, un suflet nou si trup din trupul tau, poezie, n-ar trebui sa fie astea cele mai frumoase amintiri ale unei femei? Cea mai minunata si intensa experiența?

E util a fi realist. Dar as vrea sa aud si povesti frumoase. Mamele in devenire au nevoie de încurajări si susținere, libertate de gândire si alegere. Au nevoie sa se bucure de ceea ce li se întâmpla.

Eu te-am făcut, eu te omor cu mâna mea!

Poate ca pentru alții, mai cu senioritate in meseria de părinte, ceea ce spun eu aici e floare la ureche, normalitatea in sine. Eu ma simt de parca am descoperit America.  Anumite cărți despre parenting mi-au ajuns in mâna, din intuiție feminină sau pur noroc.

Vorbeam deunăzi cu un bun prieten despre evaluarea calității informației, in ziua de azi cand accesul la informație e liber, iar in fata noastră se afla un noian de gândire la numai un click distanța. In librarii (pentru cei sentimentali care incă mai apreciază mirosul si atingerea cartilor, ca mine) rafturi întregi îți fac cu ochiul, cărți care de care mai recomandate si mai bestsellers in milioane de exemplare. Dar cum poți alege cărțile de parenting cu adevărat valoroase? 

Desigur, depinde ce înseamnă valoros pentru tine. Daca vrei sa ai un copil cuminte, disciplinat, care sa facă ce-i spui, majoritatea cartilor vor fi bune. Ce îți dorești însă pe termen lung pentru copilul tau? Ce fel de om vrei sa Fie cand va fi mare, dincolo de ce o sa Aibă sau o sa Facă? Daca gândești astfel, atunci felicitări. Valoarea unei cărți de parenting este invers proporțională cu numărul de ori in care este amintit cuvântul Comportament.

In cartea sa Parenting necondiționat, pe care ma bucur ca am găsit-o la început de drum in meseria de părinte, Alfie Kohn explica efectul pe termen lung pe care il are educația asupra copiilor. Parenting condiționat Versus parenting necondiționat. Primul, concentrat pe comportament, al doilea pe copilul ca întreg. Primul, cu o perspectiva negativă asupra naturii umane si a copiilor in speța ("niște draci implielitati"), al doilea cu o perspectiva pozitivă si echilibrata. Comparand cele doua metode - in prima iubirea părintească este un privilegiu care trebuie câștigat versus un dar, de aceea putem acționa asupra copilului, controlându-l prin recompense si pedepse (parenting condiționat), in loc sa lucram împreuna cu el, cu iubire si înțelegere, pentru găsirea de soluții.

Cartea asta m-a cutremurat. Parca citesc un compendiu de boli, si descopăr subit ca am câte puțin din toate. Ca adult, ajunsă intr-o cultura straina, occidentala, înțeleg de ce m-am simțit de multe ori inferioară, mai puțin încrezătoare in mine, de ce am căutat validarea in exterior. Este alarmant de evident efectul educației pe care am primit-o in Romania comunista. Cum la școala am ajuns sa învăț pentru note si nu pentru cunoașterea in sine, cum am învățat sa tac daca nu sunt întrebata si sa nu risc daca e accesibila calea bătuta. Pentru ca trebuia sa fiu mereu prima, întrucât doar câștigătorii exista, pe cand perdantii ies din joc. Eu nu am fost invățată sa învăț din eșecuri, ci m-am rușinat adânc cand am părăsit podiumul, chiar si numai pentru o clipa. A trebuit sa fiu ceea ce îmi era cerut, chiar si atunci cand inima mea vroia sa fie altfel, altunde. Si abia tarziu mi-am câștigat dreptul sa aleg.

Am hotărât sa înțeleg de ce copiii olandezi sunt diferiți  - dezinvolți, hotărați si vocali, increzatori in sine. Am văzut părinți discutand cu ei precum cu oamenii maturi, dându-le dreptul sa decidă, nu ca de la părinte la copil, in care cel din urma trebuie sa se supună doar pentru ca cel mare deține puterea. 

"De ce asa? "intreaba copilul. 

Parintele răspunde: "Pentru ca asa vreau eu." 

"Dar..."

" Taci! Ca eu te-am făcut, eu te omor cu mâna mea!"

Stop vise

Cartile astea de parenting sunt mai atractive decat toate cele de business pe care le-am citit in ultimul deceniu. Din ultima categorie, rar mai intalneam cate o idee noua, interesanta, totul era rescris, rastalmacit si dezbatut parca de dragul de a mai scrie ceva. In realitate, totul era putin utilizabil, ramas la nivel de concept, teorie frumoasa, hai ca l-am mai citit si pe ala.

Iata adevarata transformare care se produce in mine ca mama, nu ca manager. In functie m-am trezit promovata peste noapte, fara studii aprofundate prealabile, mama natura crede c-o sa ma descurc. Kitul de supravietuire se primeste treptat, in noua luni si apoi inca in 18 ani sau pe-acolo:) Motivatia intrinseca vine instantaneu, si se consolideaza pe masura ce transformarile corpului tau devin evidente, iar tu nu mai traiesti pentru tine, ci pentru doi. 

Ce mi se pare mai interesant e ca, odata inceputa calatoria, nu traiesc doar in noua postura de mama, ci retraiesc si anii copilariei, gustand inca o data din trairile intense ale nesabuintei, descoperirilor, bucuriei sincere, dezamăgirilor, tot ce tine de existenta mea de copil. In plus, filtrul gandirii de adult, inchizitor si reflectiv, imi aduce in fata cu surpindere noi perspective ale unor experiente crezute definitiv uitate, si care inteleg ca si-au pus amprenta pe mine ca om mai mult decât orice educație primită ulterior. Sa vorbim despre "cei șapte ani de acasa."

As vrea s-o întreb pe mama: "Mama, ce fel de copil am fost eu?" "Am fost un copil cuminte?" Eu nu-mi amintesc prostii majore, stricăciuni iremediabile si urlete nesfărșite. Dar poate ca asa este memoria copilăriei, selectiva, si am fost si eu un drac, ca majoritatea copiilor. 

In primii ani îmi amintesc figura bunicilor. Sunt anii cei mai fericiți ai copilariei, cand parca totul era permis, si - deși se spune ca toți bunicii își răsfață prea tare nepoții -  nu răsfăț este ceea ce am simțit eu atunci, ci iubire.

Abia mai târziu îmi amintesc figurile parinților, mama puternic prezenta in viața mea, continuu, tata doar uneori, si in alt fel. Atât de diferiți de parca ar fi fost veniți de pe planete diferite, unul de pe Venus, altul de pe Marte. Plini de intenții bune, de vise pentru mine.

M-am trezit dorindu-mi pentru Nathan diverse, ca un adevărat creator pentru ce-i născut din coasta sa. M-am trezit doldora de vise dinainte ca ideea de Nathan însăși sa se nască in mine. Mi s-a părut ca eu am făcut totul, ca eu am ajuns cu mâna la plafon, ca nu mai e nimic interesant ce va sa vina in viața mea. Si atunci s-a născut ideea de a avea un copil. Ca o continuare naturală a realizărilor si succeselor mele, ce vor fi duse la un alt nivel, desigur superior. El va face...el va fi...

Din fericire, m-am trezit din vis. Cu Nathan, viața mea renaște, ea începe sa curgă altfel, si devine plină in toate aspectele ei. Cand întind mâna, ating cerul.

Sper ca nu exista oameni care fac copii atunci cand nu mai pot visa pentru ei înșiși. Si mai sper ca, odată cu gradul de educație la care am ajuns in domeniul parentingului, vom avea din ce in ce mai puțin părinți care sa aibă vise mari in locul copiilor lor.

N-am voie

Daca e ceva ce te înnebunește pe parcursul celor 9 luni de sarcina, este acel "n-ai voie", ajuns la destinație din diverse surse, mai mult sau puțin de încredere. La început de sarcina, nestiutoare, ești in stare sa urmezi toate restricțiile, fără selecție prealabila, fără a le contrazice sau măcar a face un duble-check. 

Cum te simți? Evident, copleșită. Oricum ești copleșită de un mix de sentimente noi, puternice toate, despre povestea cu mama si copilul si "viața ta s-a terminat, n-o sa mai fie nimic din ce-a fost." Asa ca lista-ntreaga de restricții (care mici măcar nu vine toata odată ca sa știi o treaba) te poate face sa te simți aspru pedepsita, nu doar însărcinată.

Am strâns o colecție de "n-ai voie" care sunt convinsă ca se poate extinde in funcție de țara, de doctorul sau moașa pe care o vizitezi, de mediul rural sau urban, de generații si asa mai departe. Ce n-am eu voie mama avea cand era însărcinată cu mine, si iată ca-s sănătoasa si întreaga. Ce au voie femeile din Amsterdam n-au si cele din Bucuresti, sau invers, ca deh! sarcina-i diferită...?!

N-ai voie sa mănânci brânza si carne altfel decât bine făcută, nu sushi, nu maioneza. Nu legume pre-ambalate. N-ai voie sa bei un strop de alcool. N-ai voie sa te vopsești, sa-ti faci manichiura si pedichiura. (Mai ales cu oja semipermanenta!) N-ai voie sa porți tocuri. N-ai voie sa faci sport, sa mergi cu bicicleta, dar nici sa stai in picioare, sa te apleci, sa cari bagaje sau ridici obiecte mai grele de X kile. N-ai voie sa faci plaja. N-ai voie sa faci si tu o baie calda. N-ai voie sa te dai cu crema antirid. N-ai voie sa fumezi. Nici cafea. N-ai voie sa dormi pe burta. N-ai voie sa călătorești cu avionul. N-ai voice sa ai pisica in casa. Lista continua. Si, ca o încununare a restricțiilor, n-ai voie sa faci sex ca înainte.

Pai nu-i de mirare ca pe multe ne apuca depresia, si nervii, si mâncatul cât pentru doi; si cand se mai apuca si câte unul binevoitor, fără vreo legătura cu sarcina sau viața ta, sa îți spună ce n-ai voie, îți vine sa ii crapi instantaneu capul. 

Eu zic sa va purtati cu atentie cu gravidele, ca sunt o specie aparte.