Ce-i esential in sistemul de sanatate din Olanda - partea a doua

Ne-am saturat de ploaie si de muci. E inutil sa va mai spun ca Nathan s-a facut bine in 3 zile, iar eu am bolit 10 ca-n copilarie, nici nu mai am amintirile de cand mi-a fost ultima data asa rau. Doza se picaturi fusese insignifianta, asa ca m-am ales si cu blefita peste conjunctivita, infectie in gat, sinuzita si otita, asta ca sa le zic pe nume romanesti, ca ele in olandeza nici nu au nume. Un fel de infectie la cap, cu un ochi de monstru, un nas inutil la respirat, si somn cat cuprinde.
Maresc doza la picaturile pentru ochi, apoi primesc si antibiotice. La vreo zi jumate starea mea se inrautatea pe ora ce trece, asa ca sun la doctor sa cer indurare.
Raspunde asistenta:
-Da, doamna Ciocha...something, cum va mai simtiti?

-Ca dracu!

-Ce simtiti mai exact?

Ii explic, mai in detalii decat v-am explicat voua. De cateva ori, ca n-aveam volum la voce sa ma inteleaga. Cum sa tii la vorba asa pe unul care isi tuseste viata in telefon, si-i ragusit ca mine?

Urmeaza acelasi sir de intrebari de acum 1 zi jumate cand mi-a facut programarea, la toate ii raspundeam ca mi-e mai rau. As vrea o programare telefonica cu doctorita, ii spun, pentru ca antibioticele nu functioneaza.

-Nu se poate.

-Ceee?

-Trebuie sa mai asteptati jumatate de zi ca sa se faca cele 48 de ore cand ati schimbat antibioticul, ati fost la noi ieri la ora 8 dimineata si acum este numai ora 15.

-Doamna, ma simt foarte rau, trebuie sa imi dati ceva sa supravietuiesc pana maine.

-Va recomand sa faceti spalaturi nazale cu apa cu sare si gargara.

Mama lor de olandezi.

Mi-a povestit ca ne auzim maine pe la pranz, daca ma simt la fel de rau. Si cand sa inchid telefonul:

-Doamna Cicoanel?

-Da?

-Sa nu uitati, e estential sa faceti gargara…

Ce-i esential in sistemul de sanatate din Olanda - partea intai

Vineri am scapat de otita (fiul meu de 6 luni a inceput sa "se imunizeze" la cresa, dupa cum zice sistemul.)

Doua zile dupa ne imunizam iar, amandoi, curatam ochisorul de niste bale galben-verzui, nu mai descriu ca zice destul pe internet. Treziti in toiul noptii fiecare cu-n ochi lipit, si umflati cat nuca, barbate hai la urgente!!!

Deci sunam (aici se face programare ptr urgente, dupa ce ai confirmat ca ai treaba neplacuta de minim cinci zile si nu trece cu paracetamol).

Mintim, exageram, mama lor de sistem, nu ma joc cu sanatatea copilului, la 3 noaptea ne programeaza la utgente. Acelasi spital la care am nascut natural acum sase luni, fara epidurala promisa, ptr ca singurul lor anestezist a fost ocupat. Da ma rog, asta e un fapt minor.

Gol si frumos, sala de asteptare cu scaune tapitate ca la film la mall, vreo patruzeci, noi trei singuri. O doctorita creata, imbracata toata-n negru, cam jumate din varsta mea, ne invita in cabinet, se uita gales in ochiul lui Nathan, apoi in al meu.

Verifica si scrie in calculator zece minute, in liniste mormantala, apoi dispare vreo cinci, si vine cu doua retete.

Incepeti antibiotice, o picatura in ochiul bolnav, de 3 ori pe zi.

Ma uit la ea peste ochelari, sau mai bine zis nu ma uit, ca n-am cu ce. 

-Sunteti sigura ca mie imi ajunge doza asta?

- Sigur. Sa aveti o noapte buna.

(Well, wrong word!)

- Pai...Si ce avem?

- Conjunctivita. 

- De... care? insist.

- Bacteriana. 

-Cel mic probabil, dar eu nu cred, uitati lichidul, gatul, urechea, febra etc. astea sunt toate simptomele de conjunctivita virala.

E foarte putin probabil, doamna Chicanil something balmajeste (#Ilovemyname), de obicei se ia prin atingere de la mama la copil.

Deci daca de obicei se ia prin atingere, si-i de la fi-miu, sa fie primit.

M-am asigurat ca barbate-miu vine cu mine, si am plecat la farmacia spitalului, care-i la 13 km mai la est. Ajungem. 

- Cate picaturi v-a zis sa luati dumneavostra? intreaba farmacista.

- Scrie pe reteta, una de trei ori pe zi.

- La asa ochi?! ma compatimeste cu oaresce haz, sa puneti macar de patru ori. Va asteptam inapoi in 48 de ore.

Cum mi-a revenit lactatia si frustrari de Facebook

Deci mi-a revenit. Ca sa fiu in spirit de Romanica, ar trebui sa postez un mesaj pe Facebook, la toata populatia, sau macar la toti folowerii. Vad ca Facebookul a devenit un fel de panoul de onoare, unde ne cocotam singuri realizarile, mari pentru noi, dar unele de fix doi lei pentru altii. Fix doi lei. Imi pierdeti timpul meu pretios prieteni, ia va rog creati un grup secret si select in care sa postati ce ati mancat la micul micul dejun, pranz si cina, ce note bune aduce de la scoala fie-tu mare si whatever. Daca nu ai ceva educativ sa-mi spui, care sa ma ajute, abtine-te. Cochetez cu gandul ca macar sa-mi fac curat in contul de Facebook, am luat decizia sa nu-l dezactivez - ca inca e bun ca baza de date ptr cunostinte cu care nu vrei sa-ti incarci agenda telefonica. Tin sa specific ca sunt genul care am avut macar o data in viata o conversatie personala cu "prietenii", daca nu chiar o intrevedere. Dar sa va spun de lactatie. 

Parea ca face Printul crize de dentitie. Si da-i si plimba-l in brate. Desi balele si mancatul a tot ce exista in jur persista, de fapt il durea urechiusa. Am ajuns repede la medicul de familie, mintind ca suntem asa cu febra 39 de 7 zile (eram de numai una-doua). Evident, copilul otita. Dupa ei, trebuia sa-l mai chinui cinci zile, si apoi sa cer programare. Mamici de pretutindeni, ascultati-va insinctele! Ele nu mint niciodata, iar daca sistemul trebuie mintit - imi pare rau s-o spun, dar pentru siguranta copiilor vostri, faceti-o!

Printul urla ca din gura de sarpe cand ii bagam biberonul in gura. E inutil sa fac mea culpa de ce nu alaptez exclusiv ca toate mamele bune din lumea asta, nenorocita de mine. Lucrez 10 ore pe zi, de la 3 luni jumate ale lui Nathan, n-am putut prelungi nicium concediul de crestere copil. Lactatia scadea cu fiecare zi.

Pana la un punct. Stau acasa doua zile in plus pe langa weekend, ca sa-l intremez pe Nathan, ca nu-l primeau la gradinita cu febra. Si stai in pat dublu timp, cu tata-n gura (a lui:)), ca solide avem introduse doar o masa pe zi si cere mai mult cand se termina farfuria. Mi-era mila de el cum storcea si ultimele picaturi din sanul meu, si i-am multumit Providentei ca mi-a mai lasat niste stoc de lapte. E stiut ca la otita, de la presiune, nu le place biberonul.

Si cu iubire, lapte matern, mar cu para si antibiotice, am scapat vineri de otita. 

Am lasat loc conjunctivitei. Amandoi rupti, hai la urgente la 3 noaptea (cu exageratul situatiei ca sa te primeasca acum si nu in cateva zile, ca am uitat sa va spun - pentru urgente trebuie sa iti faci programare).

Antibiotice si eu si Nathan, el e deja bine, pare ca e mai rzistent ca mine. Face sigur ceva bun si cresa asta, creste imunitatea copiilor. 

Ar trebui sa merg si eu la cresa.

Aproape gata

Cu toata veselia lui, mie mi se rupe sufletul in unele dimineti cand il las la cresa. Cum copilului care nu plange nu i se da nimic urgent (era altul miorlait in brate la educatoare) l-am lasat la joaca sub carusel intr-un fel de cusca pe patru picioare, ale dracu' regulile lor de siguranta muncii. S-a intors pe o parte sa se uite la mine cand plecam, dar tot cu gura pana la urechi.

Azi noapte a plans in repetate randuri, refuzand sticla cu lapte, cerand numai sanul meu, care moare pe zi ce trece. Cand m-am intors la birou, eram patru mame care imparteam aceeasi camera speciala pentru expresat. Luam cheia de la receptie pe rand, si ne incuiam acolo la subsol pentru jumatate de ora, in care pompam lapte si multe ganduri.

E o camera fara ferestre, cu un pat ravasit ca de spital, o masa, un scaun sur si un frigider.

Acum, doua luni mai tarziu, camera a ramas numai a mea. Fetele au renuntat la a alapta,e  prea greu. Ma felicita de fiecare data cand le spun ca n-am renuntat. Ajung acolo printre sedinte si mailuri, cand sanii simt ca o sa pocneasca daca nu ma duc. Simt asta din ce in ce mai rar, si uneori uit. Ajung acasa si aproape ma reped cu sanul in gurita lui, si el abia asteapta sa ma smotoceasca, sa ma loveasca cu pumnisorii lui peste piept. Si ma bucur de fiecare clipa intens, ca avem ceva special numai al nostru, si care nu va mai fi in curand...

Nu mai rezit sa alaptez noaptea din doua in doua ore, pentru ca nu mai am indejuns lapte cat pentru o masa intreaga, si dimineata sa plec ravasita la birou. Cred ca a venit momentul sa decid, si am lacrimi in ochi.

Cresc si scad

Ingerul nu si-a batut joc foarte tare de corpul meu. Oscilam intre 14 si 16 kilograme cu vreo 2 saptamani inainte de termen, dupa care nu m-am mai urcat pe cantar, dar nici n-am mai adaugat mult, caci Ingerul a decis sa se nasca cu 10 zile inainte. In ritmul in care incepusem sa ma umflu in acea ultima luna de sarcina, ii multumesc.

M-am tinut sprintena toata perioada lunga de 9 luni, mancand mereu cat pentru unul singur si nu doi sau mai multi, slava domnului ca n-am avut pofte. Sala, yoga, bicicleta, apoi exercitii de intarit muschii abdominali de la doula, toate ma faceau sa ma simt slabuta. Doar Alex nu era de aceeasi parere.

Cand Ingerul a venit si au inceput sa curga pozele, am inteles de ce. Accidental pe langa un bebelus perfect camera prindea si cate o bucata de carne imperfecta, de obicei de dimensiune mare. Da’mare. A mea.

Apoi am inceput sa ma simt cu adevarat buldozer. Am reimprospatat dulapul, dupa ce am probat haine de diainte de sarcina ce-mi pareau aduse din copilarie, nici acum nu stiu cum puteam intra in ele inainte. Ma asteptam sa-mi creasca burta, fundul, sanii, dar si umerii cu spatele tot, la asta nu ma asteptam.

Kilogramele s-au dus natural pana la un punct, unul critic in care am decis ca trebuie sa pun osul la munca. De o saptamana si jumatate am un instructor personal de fitness, care ma cocoata si ma intinde, si ma alearga si ma masoara. In general dorm dusa noaptea de dupa, de parca as fi participat la un intreg marathon. Nici pe Inger nu-l mai aud.

Eram slaba, slaba, si apoi eram iar insarcinata, si trebuia sa nasc. Al doilea Inger. Si ma gandeam cum naiba s-a copt asa repede si ce-a fost in capul meu, tocmai acum cand imi gasisem si eu echilibrul sa mi se intample din nou. Visam adanc. Alex ca un tatic minunat ii daduse a doua masa de noapte la rand, in timp ce eu am dormit neintoarsa. Erau atat de draguti amandoi imbratisati, Tom si Chilly langa, as fi putut sa raman in usa dormitorului si sa-i privesc asa pe toti, baietii mei, pana dimineata.

Oare cum e?

A trebuit sa vina mama de la Ploiesti ca sa realizez cat a crescut Nathan. Abia dupa ce s-a minunat ea cateva ore bune, si l-am vazut cat e de lung si lat la ea in brate, au inceput sa se lege neuronii. Parca am fost oarba niste luni, a crescut bebele sub ochii mei cu haine cu tot, ca nici daca am dat la cos vreo patru marimi tot nu mi se parea treaba destula. 
Cum spuneam, l-am vazut deodata mare. Un fel de omulet, mai hai-hui asa, care face chestii, manuieste obiecte, vorbeste cu ele, se stramba si se bosumfla de parca fiecare plus are un suflet al lui ce solicita intretinere. Leaga prietenii, gusta te miri ce, rade in hohote de tine. Ii cazi rapus si am banuiala ca stie asta deja, caci te priveste smecher, atent sa iti dea feedback imediat ce nu-ti faci treaba conform planului. 
Buni e minunata. S-au imprietenit in doua zile, dupa ce regele si-a aratat dintii urland cand nu-i pria ceva, fiindca Buni, fara sa-i cunoasca obiceiurile, il scotea din rutina. Odata inteles, regele poate fi satisfacut. Tine-l cum vrea el, cand vrea el, mancarea sa fie la timp calda, jucaria la indemana, melodia de pe YouTube gata sa porneasca in difuzoare. Si ziua lor trece, cu mine la birou, ei amandoi acasa, aproape sunt geloasa pe astia doi care par ca se bucura de vacanta. Oare cum e sa fii bunica? Cool,nu? Dar bebe, bebe Nathan oare cum e sa fii? 

Doua intr-una

Timpul trece nespus de repede. Ma voi obisnui cu primele cuvinte si primii lui pasi asa cum m-am obisnuit cu zambetul. Dar n-o sa-l uit pe primul, implinise o luna, a deschis ochii dupa o noapte lunga, cum au toti bebelusii, m-a vazut si i s-a luminat fata. A zambit cu fiecare bucatica a ei, din strafundul sufletului, si nu mi-a trebuit nimic mai mult sa-mi stearga din aminitire toate noptile nedormite. Doar o clipa i-a trebuit.

Probabil ca asa rezistam noi mamele, asa ne incarcam bateriile cu puteri supraomenesti, de-aia toti ceilalti cad rapusi in jurul nostru si doar noi ramanem pe baricade oricand, oricat e nevoie.

Ma asez incet in noua mea viata, ca in doua povesti paralele: una de zi, corporatista, una de noapte, mama. Imi plac amandoua, le traiesc la fel de intens, le separ inca la fel de bine, imi trag energie dintr-una intr-alta de parca as putea sa trag o linie, si sa sar peste ea ca intr-un alt univers, in care calalta poveste dispare. Si apoi sar inapoi, cand mi-am indestulat sufletul cu bucurie, sau mi-am lasat seriozitatea dincolo. Fiecare din povesti isi cere costumele ei, si mastile ei, am una in pijamale si bluze de alaptat, si alta in costume impecabil calcate si tocuri. N-am fost niciodata doua femei intr-una , atat de diferite incat sa ma uit chioras la ele- n oglinda, zambind de cata transformare pot avea parte, fara un adevarat efort. poate ca am fost facuta sa fiu asa, de-amandoua, eu  n-am fost facuta sa fiu doar mama, dar cu siguranta nici sa nu fiu.