Mama's night out

Buni a ramas acasa cu Nathan si, dupa 11 luni (da, 11 luni), eu am iesit in oras cu fetele. Ma rog, cu fetele…Adica: poti sa iesi la o cafea cu fetele, dar niciodata la o noapte intreaga doar cu fetele, doar daca nu cumva sunteti o gasca de hidoase si mute. (Da, ma scuzati ca dau din casa catre barbatii care inca mai cred ca se iese cu fetele, si vice-versa).

Sa va povestesc. Probabil ca daca o luam si pe Buni si o puneam sa relateze ulterior, trairile nu erau mult diferite. Am avut o senzatie acuta de calatorie in viitor, de parca in astea 11 luni de zile cat eu am crescut copii, lumea toata s-a transformat in jurul meu, numai eu am ramas pe loc.

Deci facem baita, alergam corabia cu toate animalele padurii prin cada, lapticul, pus la somn. Buni ramane nemiscata langa el, sa nu-l trezeasca inainte sa iasa Diva din casa. Imi scot tocurile cui de la pachet si le incalt. Le bag la loc in cutie si incalt espadrilele. Mi-e lene sa ma si machiez, e noapte oricum nu se vedeJ Ha, ce tare e sa ai o gentuta in care intra doar portmoneu, chei si telefon, in loc de ditamai gentoiul cu servetele umede, scutece, masa de schimbat portabila, biberon, canita cu apa, sticla termorezistenta, prosopel, pufuleti, ligurita, puguta cu amestec de fructe, jucarie, jucarie de schimb, suzeta, suzeta de rezerva, sosetute, babetica, patalonasi si inca vreo patru diminutive.

Pentru mine seara incepe tardiv, ceilalti sunt deja la a patra tura de bauturi. O mama de plod de-un an are garantat probleme de comunicare in gasca mixta dupa ora 21:00, ca astia nu rezoneaza niciunul cu Printesa Urbana. Pai eu ce sa le povestesc, frate? Despre piureuri si jucarii educative din lemn? E cazul de un Elevator pitch bun, bagati de seama, pe alte teme decat parenting, ca oricum nu mai sunteti la zi cu geopolitica. Dupa o bere imi aduc aminte povesti din tinerete de mult fumate, aventuri din Congo, cum am fugit noi de politia cu Kalasnikovul indreptat spre noi, si cum mi-a picat tavanul cu o pisica noaptea in cap. Se rade maxim. Gata, m-am re-integrat. Ia uite ca mai exista viata si dupa Pampers!

Oh, si ce viata!

Gasim un club unde media de varsta nu scade mai mult de sub jumate din varsta noastra. Am vrea sa mergem intr-altul, dar am auzit ca e de fite si n-or sa ne primeasca imbracati asa, asa ca il lasam pe data viitoare. Am o rochie de paiete luata pentru Haloween, o s-o pregatesc. Si biletul de avion Bucuresti-Amsterdam pentru buni, sa vina sa aiba grija de fi-miu in timp ce eu ma destrabalez, iar barbatu-i plecat in vacanta la surfing.

(-Babe, sunt la sala, nu pot vorbi acum.

-Bine, ma suni dupa?

-Ma grabesc, ies cu fetele.

Pauza.

-Bine, atunci pana-n doispe, cand vii.

-Pai nu vin.

Liniste de partea ailalta.)

Nu intram bine in club, o blonda buna se invarte in brate cu o bruneta buna, mai ca era sa plonjez intre tatele ei. Tate pe jumate afara. Atunci inteleg ca bluza mea are tenta corporatista, decolteul nu coboara mai jos de gat. Fata cealalata e imbracata in gauri mai mult decat in blugi. Ma intreaba direct: “Can you shake your ass?”

Pentru prima oara la Amsterdam, vad in jurul meu bling-bling. Fetele astea parca au coborat acum de la bara. Restul e fosforescent. Cuburi de gheata fosforescente, bauturi fosforescente, pahare de Moet fosforescente. Cand se aduce o comanda mare, vine intr-un fel de galeata fosforescenta, cu artificii. Atunci imi aduc aminte de Romanica mea, unde tre sa se vada banul, iar stralucirea, mulaciunea si decolteul fac parte din femeie, pantoful cu toc e papuc de casa, iar femeia parte din cadru.

Se bea si se dantuieste. Nu prea mai stiu nicio melodie, dar ma fac ca o stiu, si dansez, uite vine si-o melodie de pe vremea mea si ma bucur. Se bucura si altii, pesemne nu-s singura din generatia X din club.

Ma agata un tip bine care insista sa-mi povesteasca despre viata lui, si cum s-a pensionat el deja ca are prea multi bani. A avut o afacere cu motociclete, profitabila rau, pe care a vandut-o, si acum si-a luat o ferma, un camp si un tractor. Ma prapadesc de ras si il imping la alta sa se bucure de el. Mai stiu eu pe unul care visa sa aiba cascada lui.

S-au asezat doi langa mine. El o mangaie insistent pe fund. Mai are putin si ma mangaie si pe mine, asa ca plec. Dupa cateva pupaturi, pleaca si ei, zau ca nu stiu unde.

La ora 2 si 10 toata lumea s-a cuplat cu toata lumea, doar noi chiar dansam si bem apa minerala. Pe noi asa ne-a invatat Heineken. Ca nu bem ca porcii. Detalii aici: https://youtu.be/DNJfOQpfYs8

Bate de ora 3 si se da stingerea. Toti stiu despre asta mai putin eu, care n-am mai fost niciodata invitata afara din club. Iau un taxi si cer acasa. Mi s-a parut ca il vad iar pe tipul cu tractorul. Pesemne fantezia cu tractoristul e de mult fumata. Ma las cu capul pe bancheta taxiului si fantazez si eu: un tatic care sta cu bebe cat timp eu imi fac unghiile si beau un cocktail. Taxiul meu goneste prin Amsterdam, orasul se imbraca in somn.

A fi mama nu te defineste ca femeie

Eu chiar m-am saturat sa aud despre cum sa stai, ca parinte, suta la suta conectat cu copiii.
Vai ce minunata vacanta in trei, patru etc. avem noi de cand am descoperit reteta succesului. Iaca aici 7 pasi, 899 like-uri, 127 de shares. Chiar a innebunit lumea? Am ajuns de ne masuram viata in vacante reusite, ne raportam la ele in lipsa de altceva, permanent, care sa ne placa si sa ne defineasca. Cum ar fi o viata de parinti, sau mai bine spus - o viata.

Am nascut si imi cresc copilul in Olanda. Daca ar fi fost tara mea, probabil inventau doctorii in ultima luna ceva sa nasc prin cezariana in locul unei extraordinare nasteri naturale; probabil ca stateam doi ani acasa cu copilul, sau macar unul, in loc sa ma intorc la job cand el avea numai trei fragede luni. Probabil ca azi la noua luni, Nathan nu era independent de parinti si fericit cu toata lumea si toti copiii din jur.

Cred ca e sanatos sa deschidem ochii la alte culturi si sa invatam de la altii tot ce stiu ei mai bun despre orice. Un studiu (dintre miile) spune ca cei mai fericiti copii din lume sunt copiii olandezi. Am o banuiala ca si mamele lor sunt printre cele mai fericite, nu credeti? Ce altfel de principii graviteaza aici in jurul maternitatii si parentingului, am sa va spun.

Azi, primul: ca mama, ca parinte, sa ai grija de tine in primul rand. A ingriji un copil este un job 100%. Cel mai solicitant job din lume, pentru cine n-a aflat inca. Oricat de mult iti place la job, mai iei si pauze. Te mai si odihnesti. Mai si mamanci. Mai ai si viata ta de dupa job, sau in timpul lui, ceea ce se cheama viata sociala. Una in care vorbesti si altceva decat despre piureuri si pampersi cu celelalte mame. Ai si sex-life (va rog sa nu intram in polemici). Ai hobby-uri. Ai...

Asta inseamna sa ai o viata, nu sa stai conectat 24 de ore din 24 la bebe sau toddler, ca nu esti robot (desi viata de corporatie ne-a invatat bine asta, nu?). Nu poti avea energie sa razi si sa te strambi, sa-l invarti in aer, sa te mascaresti sa manance, sa schimbati hainele pe poezii, sa explorati in patru labe non-stop. Ca mama, ca femeie, ai nevoie sa te conectezi cu tine in primul rand, si ce pacat ca despre asta nu se vorbeste deloc...

Cand Nathan avea 3 zile, a venit primul sfat de viata: " Trebuie sa o lasi pe mami sa aiba grija de ea, ca sa poata avea grija de tine! Mami are nevoie sa se spele pe dinti si sa faca dus in fiecare zi!" Nathan se uita la sora Rebecca cu ochisorii lui jumate deschisi, prin care lumea se vedea inca in ceata, si asculta vocea ei calda. Nici acum nu stiu daca sfatul Rebeccai fusese pentru fiul meu, sau pentru mine, dar ma bucur ca l-am ascultat.

A fi mama nu te defineste ca femeie. A fi mama te completeaza in ceea ce esti, te aduce mai aproape de cer.

Eu ce ii citesc copilului meu?

"Gargarita-rita, zboara-n poienita, unde vei zbura/ acolo ma voi marita." Eram in cada bunicii, la Plopeni, ca acolo prindeam gargaritele - la geamul de la baie. Le prindeam ca sa le cant. N-am vazut niciuna scapand la Amsterdam, si nici nu mi-am imaginat ca asa ma va duce viata, popas mai lung in Olanda, dupa o raita prin Congo DRC.

Ce am stiut insa, de cand eram pe bancile scolii, e ca n-o sa cresc copii in Romania. 

Stiti si voi toti ca sistemul de invatamant trebuie schimbat din temelii, ii tot auzeam de dinainte de revolutie pe mama si tata, ambii profesori dedicati, i-am vazut luptand pentru asta o viata, si iesind la pensie fara ca sa se schimbe cu adevarat ceva.

Ce nu mi-am inchipuit insa e ca trebuie schimbat sistemul incepand de la cresa. Ba chiar, ca ni se trage de dincolo de sistemul de invatamant, din obiceiuri si principii stravechi, pe care le purtam in noi, si le dam copiilor nostri ca pe gripa.

Nathan are 7 luni, si ii citesc literatura pentru copii in limba romana, ii pun fimlulete educative in limba romana, pentru ca sunt romanca si vreau ca Nathan, desi s-a nascut pe alte taramuri, sa stie limba materna.

Aflu ca Boroboata e un personaj popular printre picii din Romania, asa ca il caut pe youtube. Ma uit la cantecel prima oara cu Nathan in brate. Boroboata e un copil care spanzura pisica, inneaca cainele si isi bate colegii. Mai mult nu am rezistat sa ma uit, pentru ca scenele se intampla in detaliu. Postul are vreo 11K de dislike-uri, dar are 21K de like-uri. E inca primul in lista. Suntem pierduti!

Sa trecem la versuri , poezii si cantecele. Poate invatam ceva mai bun despre cum sa ne comportam.

Prima pagina, desene colorate, imi iau vocea vesela de citit. Eu am o problema in plus  - nu conteaza ce citesc, vad in fata ochilor povestea, cu miscare si culori, aud, simt mirosuri. Traiesc acolo. 

"Un pitic atat de mic/facea baie-ntr-un ibric/de sapun s-a-mpiedicat/ si piticul s-a-nnecat... "Vocea mea vesela se pierde pe parcurs. Dam pagina la poezia despre pedepsirea matei care a furat de foame si de mata ce e un intreg picior de rata, si dupa ce s-a infruptat a dus osul la Azor in cotet. Dincolo de faptul ca e pur romanesc sa faci un rahat si sa dai vina pe altul, invatam copii ca nicio fapta nu trebuie discutata si inteleasa, sau iertata, ci da-i cu pedeapsa. Stapana-poeta decide in finalul poeziei: "trebuie s-o pedepsesc, c-a fost rea si dusmanoasa, si n-o las sa intre-n casa".

Tot din categoria cum ne purtam cu aproapele: melcul, suparat ca l-a piscat furnica, intalneste un biet carabus pe care il ameninta ca-l ia la bataie daca ii sta in drum. WTF? "Striga melcu-n guura mare/ -Nu te mai praji la soare/ da-te-n colo, nu-mi sta-n drum,/ ca te iau in coarne-acum!" Situatia am intalnit-o des in trafic in Bucuresti, cand cate unul cu masina straina mi-a aratat semne si a urlat la mine ca de ce merg si eu pe strada regulamentar. Probabil il piscase furnica.

Urmeaza elementul care ma enerva cel mai tare in Romania: nu puteam face nimic fara sa vrea toata lumea sa stie ce am facut: "Am sadit un pomisor,/ singur in ograda, / toti vecinii au venit/ langa gard sa-l vada". Sta in sangele romanului sa ii arda de capra vecinului, si mai ales s-o compare cu a sa. Iar daca n-are una mai tare, sa-si ia.

Dupa melcul suparat, poezia Numaratoarea este expresia mitei inca din copilarie. Citindu-le poezia invatam copiii ca asa functioneaza la noi lucrurile. Dai ceva in plus, dar stai in fata. Elementele negocierii (ma rog, tocmelii) sunt si ele regasite in acelasi catren: Veveritei i se ofera o aluna, doua, trei. Ea cere patru, cinci sau sase. " -Iti dau, sapte,opt sau noua,/ dac-o sa ne spui si noua/ cand o sa mai vina-ncoace/ iarna cu zece cojoace." sau "Luci, soare, luci, ca ti-oi da un pumn de nuci, si-o pereche de papuci." Nu e de mirare ca nimeni nu-si face treaba fara o atentie in plus. Am invatat asta de cand eram copii. 

Revenim la capitotlul atat de controversat azi in parenting, educarea pe baza de recompensa si pedeapsa, citez: " am pierdut o batistuta,/ ma bate mamica, / cine are sa mi-o dea, / ca-i sarut gurita?"

Am evoluat in copilarie, si am devenit oameni adulti si responsabili, facand ceea ce ni s-a cerut sa facem de catre parinti, pentru ca altfel o incurcam. Multi dintre ei inca mai aplicau ciomageala, sau macar amenintarea cu ciomageala, care fie vorba intre noi, era la fel de crunta. Pe mine mama ma ameninta ca nu mai vorbeste cu mine, si cand o suparam tinea liniste aproape o zi intreaga, nu ma baga in seama de ca si cand nu existam, si mi-as fi vandut sufletul numai sa ii capat din nou atentia.

Tata e elementul surpriza, care actioneaza direct. Asa sa ne purtam cu copiii.

" An-tan-ti-na/ s-a ouat gaina, /si-a facut un ou,/ mare cat un bou. Eu l-am spart/ tata m-a aflat/ si m-a impuscat:/ Pac-pac-pac!"

Iar daca nu sunteti cuminti, alte lucruri ingrozitoare or sa vi se intample. Nu statul la colt, ci: La popa la poarta/ e-o pisica moarta. / Cine-o rade si-o vorbi/ s-o manance coapta. / cu marar si patrunjel / si untura de catel." Radeam eu cand eram copil strigand asta prin cartier cu cheia dupa gat, dar daca le-as traduce-o la olandezi nu crded ca ar mai avea vreodata prieteni odrasla mea.

Multumim grupului editorial corint si site-ului cantecegradinita.ro pentru un material asa de educativ pentru pitici.

In siguranta

Am inceput sa citesc aproape la timp despre o casa sigura pentru bebelusul meu. Informata eram, dar nu erau toate puse la punct inca, aranjate astfel incat inevitabilul sa nu se intample. 

Dormeam amandoi in pat si cand m-am trezit eram singura. Ingerul radea langa pat, in patru labe, bucuros ca am aparut (in sfarsit). Trezita brusc din somn am simtit intai un gol in stomac, apoi un mare hau, cand, pe masura ce ma dezmorteam, realizam ce se intamplase, si de fapt, ce se putea intampla. 

Noroc ca patul e pe podea, scund cat sa nu doara rau nicio cazatura. 

In scurt timp am aflat ca ingerul merge cu spatele. Se taraste inspre spate, in loc de spre fata, perista sa o ia la sanatoasa, de unde il pui. Apoi ii place sa se arunce pe burta, un fel de plonjat din pozitia stand in fund, astfel incat nimic nu trebuie sa se mai afle in jurul lui pe o raza de cel putin un metru.

Si dupa ce alearga insistent in metrul lui de lume, cade lat, din chitaieli in somn adanc, cu un zambet satisfacut pe buze, si cu o fericire anume, de parca ar sti cat de mult e iubit.

Contribuabili la Sector 5

Rolul Direcției de Impozite și Taxe locale este cel de a asigura stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor și taxelor locale, ca surse de venituri ale bugetului local. Si umilirea populatiei locale, intr-un mod natural, specific romanesc.

Sediul de la Sectorul 5 avea ziare in geam, si un afis care spunea ca s-au mutat in 2015 in Bdul Natiunilor Unite. S-a dus Alex pana acolo si a vorbit cu o tanti de la rand, care i-a spus ca stai in medie cam 4 ore la coada, ca nu e perioada buna din an sa platesti taxe. Mai sa fie! Nu stiu cum reusesc sa fac ca de fiecare data cand ajung in Bucuresti, nu e perioada buna in an pentru nimic administrativ legat de bugetul de stat. stai la cozi, te rogi de ei sa le platesti. hartia cu impozitul pe casa nu a ajuns la apartament, intreband de ce am aflat ca e primarul de sector sub urmarire penala, si niciun cetatean n-a mai primit instiintarea de plata in posta, ca in anii trecuti. tot din acest motiv in sectorul 5 nu se pot face inca plati pe internet. Un fel de ce are sula cu prefectura, dar uite ca are.

Tragedia din colectiv a fost degeaba. Of!

Lumea era deja multa si plictisita cand am ajuns la sediul DITL din Natiunile Unite, la ora 8:15. Programul incepe la 8:30.

-Stii strada unde ne latrau pe noi cainii cand veneam cu bicicletele? Aia e. imi explica Alex.

Asa am reperat-o instant, am parcat masina in moloz la margine de drum, si m-am aseat la gramada ca tot cetateanul, sub drapelul arborat de Directie.

- Haideti sa ne asezam la rand in ordinea in care am venit, zice o doamna mignona cu bentita de scolarita, uitandu-se la noi toti, si la domnul tanar si nou care abia venise, si parca se bagase in fata. 

Ne-am asezat toti unul dupa altul, ca un fel de coada la carne, doar ca acolo luai, nu dadeai.

trec pe langa noi, grabiti, trei cetateni de-ai casei, ca bodyguardul din usa le face loc sa intre.

-stati ca abia au venit, inca nu si-au baut cafelele, se aude din coada. ma uit in spate si s-au facut deja vreo douazeci de bucati, iar in fata am numarat 12. 

-E ora 8:31, eu zic sa intarti, se aude iar doamna cu bentita. 

- Nu! zice bodyguardul, se printeaza bonurile.

in cateva minute iese acelasi cu un teanc de bonuri in mana, si incepe sa ni le dea dupa cum eram asezati la rand.

-Constatari 101, Constatari 102, Constatari 103...

-Eu am venit sa platesc impozitul pe proprietate. 

-A, stati ca bon de-asta n-am, trebuie sa-l printez. Intra in sediu si trage usa dupa el.

-Haideti doamna, i-ati strigat feng shui-ul, striga unul din rand.

Mi se face dor de Olanda mea. Cu un cod personal poti plati totul pe internet, nu stai la mana nimanui sa-ti dea bon de intrare si sa te aranjeze in coada, de parca ar fi poarta raiului, nu Directia de Impozite si Taxe locale.

Hai la botez

sunt unii asa importanti, ca nu te privesc nicium in ochi cand iti raspund. de fapt, ei nici macar nu vorbesc cu tine.

tipa, cam de trei ori cat mine, cu un mare coc facut din codite impletite, un fel de gretel al zilelor noastre, si-a urcat fundul pe scaunul de machiaj. terinasem si eu un epilat romanesc, de-ala cu mult vorbit cu cosmeticiana, si aproape pe gratis cand e sa-ti faca nota. 

madam avea azi botez.

-n-am reusit, fata,  nicium sa scot mai putini. pe bune ca i-am tinut pe cei mai apropiati. 130.

130 de invitati. eu am 18, pesemne ca nu-s la fel de vedeta ca doamna cu fundul mare.

-ma faci cu mult verde, da? sa mearga cu rochia.

- aveti botez azi? felicitari. cat are cea mica? o intreb, intelegand ca e cu roz treaba.

-2 luni, imi raspunde uitandu-se in continuare la mihaela. si sa vezi, fata, cu rochia...si cu meniul, si cu formatia, si in fine, cu ploaia asta care o sa sperie invitatii. 

-si eu am maine botezul fiului meu, spun. a implinit 7 luni.

-vai, asa tarziu il botezati? tipa da ochii peste cap, isi trece pentru o clipita privirea pe la nivelul gatului meu, probabil nu sunt demna de o privire mai sus, mai ales ca am lasat copilul nebotezat atata timp.

-fata, ai adus si sclipiciul ala, da?

mi-e mila de toti cei 130 de invitati, dar mai cu seama de ea, care nu cred ca ma compatimeste pe mine, ca sigur a si uitat ca exist.

apoi am plecat spre casa prin ploaie, una marunta de amsterdam. eram fericita.

Dezertori

Am calcat pamantul patriei muma cu bucuria unui fiu pierdut care revine acasa. 

Nu stiu de ce mi-e teama cel mai tare. 

Ca imi va placea si mi se va face dor de trecut, sau ca voi avea reconfirmarea pierzaniei mele in lumea larga, a dezertarii, a lipsei totale de patriotism?

Ca ma voi regasi in tot si toate, sau ca ma voi regasi pe mine cea demult uitata intr-un colt de suflet, candva in culmile gloriei mele?

Ca imi voi dori sa ii arat copilului meu lumea copilariei mele, sau ca voi alerga desculta sa o mai traiesc o data, cu el de mana?

Tara asta frumoasa e la fel cum am lasat-o. Anii nu-i rideaza colturile ochilor, dar nici nu-i aduc vreun dram de intelepciune in plus. E ca si cand a ramas totul suspendat in timp, doar eu insist sa calatoresc aici cand si cand, scormonind axa timpului.

Strada pe care stateam are aceleasi gropi acolo unde le stiam asezate. Magazinul non stop de la Cina are prajituri de cofetarie in vitrina, si mezeluri frumoase, ca nu ne-am abtinut sa nu luam o savarina si un parizer de pui. 

-Saracii, o fi zis vanzatoarea, n-au si ei bani de altceva nici de Paste.

Masa de Paste a mamei era umpluta de bunatati, de parca avem o familie numeroasa cat un pluton, si o vacanta in Romania de o luna. Nathan a primit jucarii multe, si n-are mai multe maini sa le stranga pe toate la piept. Le ia pe rand, le intoarce pe toate partile, apoi le gusta cu aceeasi mutrisoara impasibila, probabil ca s-a invatat cu un soi de gust de nimic.

-E gustul de Romania, puiule, asta simte si mami cand e aici. Nimic.
Si atunci am inteles ca nu tara asta e cea suspendata in timp, pierduta, ci eu, suspendata intre doua tari, apatrida cum ar zice unii, rupta de patria muma, dar niciodata adoptata cu adevarat de ailalta. 

Dezbracata de o nationalitate care nu mai era de mult a mea, dar niciodata apoi imbracata cu adevarat la loc, sa simt caldura unui camin, a unei natii de care apartin, si cu care sa ma confund. 

Doar plimbata prin lume goala pusca, azi nu mai mai simt a nimanui, si poate ca asta stirbeste din fiirea mea mai mult decat am crezut. 

Ridic genele lungi, ca ale copilului meu, si inteleg ca el trebuie sa fie al unui pamant, si al unei limbi, asa cum si eu ma intorc tot mereu la cuvintele mele cu cratime si caciuli pe a, chiar daca trebuie sa sterg de pe ele praf gros de amintiri.

Ce-i esential in sistemul de sanatate din Olanda - partea a doua

Ne-am saturat de ploaie si de muci. E inutil sa va mai spun ca Nathan s-a facut bine in 3 zile, iar eu am bolit 10 ca-n copilarie, nici nu mai am amintirile de cand mi-a fost ultima data asa rau. Doza se picaturi fusese insignifianta, asa ca m-am ales si cu blefita peste conjunctivita, infectie in gat, sinuzita si otita, asta ca sa le zic pe nume romanesti, ca ele in olandeza nici nu au nume. Un fel de infectie la cap, cu un ochi de monstru, un nas inutil la respirat, si somn cat cuprinde.
Maresc doza la picaturile pentru ochi, apoi primesc si antibiotice. La vreo zi jumate starea mea se inrautatea pe ora ce trece, asa ca sun la doctor sa cer indurare.
Raspunde asistenta:
-Da, doamna Ciocha...something, cum va mai simtiti?

-Ca dracu!

-Ce simtiti mai exact?

Ii explic, mai in detalii decat v-am explicat voua. De cateva ori, ca n-aveam volum la voce sa ma inteleaga. Cum sa tii la vorba asa pe unul care isi tuseste viata in telefon, si-i ragusit ca mine?

Urmeaza acelasi sir de intrebari de acum 1 zi jumate cand mi-a facut programarea, la toate ii raspundeam ca mi-e mai rau. As vrea o programare telefonica cu doctorita, ii spun, pentru ca antibioticele nu functioneaza.

-Nu se poate.

-Ceee?

-Trebuie sa mai asteptati jumatate de zi ca sa se faca cele 48 de ore cand ati schimbat antibioticul, ati fost la noi ieri la ora 8 dimineata si acum este numai ora 15.

-Doamna, ma simt foarte rau, trebuie sa imi dati ceva sa supravietuiesc pana maine.

-Va recomand sa faceti spalaturi nazale cu apa cu sare si gargara.

Mama lor de olandezi.

Mi-a povestit ca ne auzim maine pe la pranz, daca ma simt la fel de rau. Si cand sa inchid telefonul:

-Doamna Cicoanel?

-Da?

-Sa nu uitati, e estential sa faceti gargara…

Ce-i esential in sistemul de sanatate din Olanda - partea intai

Vineri am scapat de otita (fiul meu de 6 luni a inceput sa "se imunizeze" la cresa, dupa cum zice sistemul.)

Doua zile dupa ne imunizam iar, amandoi, curatam ochisorul de niste bale galben-verzui, nu mai descriu ca zice destul pe internet. Treziti in toiul noptii fiecare cu-n ochi lipit, si umflati cat nuca, barbate hai la urgente!!!

Deci sunam (aici se face programare ptr urgente, dupa ce ai confirmat ca ai treaba neplacuta de minim cinci zile si nu trece cu paracetamol).

Mintim, exageram, mama lor de sistem, nu ma joc cu sanatatea copilului, la 3 noaptea ne programeaza la utgente. Acelasi spital la care am nascut natural acum sase luni, fara epidurala promisa, ptr ca singurul lor anestezist a fost ocupat. Da ma rog, asta e un fapt minor.

Gol si frumos, sala de asteptare cu scaune tapitate ca la film la mall, vreo patruzeci, noi trei singuri. O doctorita creata, imbracata toata-n negru, cam jumate din varsta mea, ne invita in cabinet, se uita gales in ochiul lui Nathan, apoi in al meu.

Verifica si scrie in calculator zece minute, in liniste mormantala, apoi dispare vreo cinci, si vine cu doua retete.

Incepeti antibiotice, o picatura in ochiul bolnav, de 3 ori pe zi.

Ma uit la ea peste ochelari, sau mai bine zis nu ma uit, ca n-am cu ce. 

-Sunteti sigura ca mie imi ajunge doza asta?

- Sigur. Sa aveti o noapte buna.

(Well, wrong word!)

- Pai...Si ce avem?

- Conjunctivita. 

- De... care? insist.

- Bacteriana. 

-Cel mic probabil, dar eu nu cred, uitati lichidul, gatul, urechea, febra etc. astea sunt toate simptomele de conjunctivita virala.

E foarte putin probabil, doamna Chicanil something balmajeste (#Ilovemyname), de obicei se ia prin atingere de la mama la copil.

Deci daca de obicei se ia prin atingere, si-i de la fi-miu, sa fie primit.

M-am asigurat ca barbate-miu vine cu mine, si am plecat la farmacia spitalului, care-i la 13 km mai la est. Ajungem. 

- Cate picaturi v-a zis sa luati dumneavostra? intreaba farmacista.

- Scrie pe reteta, una de trei ori pe zi.

- La asa ochi?! ma compatimeste cu oaresce haz, sa puneti macar de patru ori. Va asteptam inapoi in 48 de ore.

Cum mi-a revenit lactatia si frustrari de Facebook

Deci mi-a revenit. Ca sa fiu in spirit de Romanica, ar trebui sa postez un mesaj pe Facebook, la toata populatia, sau macar la toti folowerii. Vad ca Facebookul a devenit un fel de panoul de onoare, unde ne cocotam singuri realizarile, mari pentru noi, dar unele de fix doi lei pentru altii. Fix doi lei. Imi pierdeti timpul meu pretios prieteni, ia va rog creati un grup secret si select in care sa postati ce ati mancat la micul micul dejun, pranz si cina, ce note bune aduce de la scoala fie-tu mare si whatever. Daca nu ai ceva educativ sa-mi spui, care sa ma ajute, abtine-te. Cochetez cu gandul ca macar sa-mi fac curat in contul de Facebook, am luat decizia sa nu-l dezactivez - ca inca e bun ca baza de date ptr cunostinte cu care nu vrei sa-ti incarci agenda telefonica. Tin sa specific ca sunt genul care am avut macar o data in viata o conversatie personala cu "prietenii", daca nu chiar o intrevedere. Dar sa va spun de lactatie. 

Parea ca face Printul crize de dentitie. Si da-i si plimba-l in brate. Desi balele si mancatul a tot ce exista in jur persista, de fapt il durea urechiusa. Am ajuns repede la medicul de familie, mintind ca suntem asa cu febra 39 de 7 zile (eram de numai una-doua). Evident, copilul otita. Dupa ei, trebuia sa-l mai chinui cinci zile, si apoi sa cer programare. Mamici de pretutindeni, ascultati-va insinctele! Ele nu mint niciodata, iar daca sistemul trebuie mintit - imi pare rau s-o spun, dar pentru siguranta copiilor vostri, faceti-o!

Printul urla ca din gura de sarpe cand ii bagam biberonul in gura. E inutil sa fac mea culpa de ce nu alaptez exclusiv ca toate mamele bune din lumea asta, nenorocita de mine. Lucrez 10 ore pe zi, de la 3 luni jumate ale lui Nathan, n-am putut prelungi nicium concediul de crestere copil. Lactatia scadea cu fiecare zi.

Pana la un punct. Stau acasa doua zile in plus pe langa weekend, ca sa-l intremez pe Nathan, ca nu-l primeau la gradinita cu febra. Si stai in pat dublu timp, cu tata-n gura (a lui:)), ca solide avem introduse doar o masa pe zi si cere mai mult cand se termina farfuria. Mi-era mila de el cum storcea si ultimele picaturi din sanul meu, si i-am multumit Providentei ca mi-a mai lasat niste stoc de lapte. E stiut ca la otita, de la presiune, nu le place biberonul.

Si cu iubire, lapte matern, mar cu para si antibiotice, am scapat vineri de otita. 

Am lasat loc conjunctivitei. Amandoi rupti, hai la urgente la 3 noaptea (cu exageratul situatiei ca sa te primeasca acum si nu in cateva zile, ca am uitat sa va spun - pentru urgente trebuie sa iti faci programare).

Antibiotice si eu si Nathan, el e deja bine, pare ca e mai rzistent ca mine. Face sigur ceva bun si cresa asta, creste imunitatea copiilor. 

Ar trebui sa merg si eu la cresa.

Aproape gata

Cu toata veselia lui, mie mi se rupe sufletul in unele dimineti cand il las la cresa. Cum copilului care nu plange nu i se da nimic urgent (era altul miorlait in brate la educatoare) l-am lasat la joaca sub carusel intr-un fel de cusca pe patru picioare, ale dracu' regulile lor de siguranta muncii. S-a intors pe o parte sa se uite la mine cand plecam, dar tot cu gura pana la urechi.

Azi noapte a plans in repetate randuri, refuzand sticla cu lapte, cerand numai sanul meu, care moare pe zi ce trece. Cand m-am intors la birou, eram patru mame care imparteam aceeasi camera speciala pentru expresat. Luam cheia de la receptie pe rand, si ne incuiam acolo la subsol pentru jumatate de ora, in care pompam lapte si multe ganduri.

E o camera fara ferestre, cu un pat ravasit ca de spital, o masa, un scaun sur si un frigider.

Acum, doua luni mai tarziu, camera a ramas numai a mea. Fetele au renuntat la a alapta,e  prea greu. Ma felicita de fiecare data cand le spun ca n-am renuntat. Ajung acolo printre sedinte si mailuri, cand sanii simt ca o sa pocneasca daca nu ma duc. Simt asta din ce in ce mai rar, si uneori uit. Ajung acasa si aproape ma reped cu sanul in gurita lui, si el abia asteapta sa ma smotoceasca, sa ma loveasca cu pumnisorii lui peste piept. Si ma bucur de fiecare clipa intens, ca avem ceva special numai al nostru, si care nu va mai fi in curand...

Nu mai rezit sa alaptez noaptea din doua in doua ore, pentru ca nu mai am indejuns lapte cat pentru o masa intreaga, si dimineata sa plec ravasita la birou. Cred ca a venit momentul sa decid, si am lacrimi in ochi.

Cresc si scad

Ingerul nu si-a batut joc foarte tare de corpul meu. Oscilam intre 14 si 16 kilograme cu vreo 2 saptamani inainte de termen, dupa care nu m-am mai urcat pe cantar, dar nici n-am mai adaugat mult, caci Ingerul a decis sa se nasca cu 10 zile inainte. In ritmul in care incepusem sa ma umflu in acea ultima luna de sarcina, ii multumesc.

M-am tinut sprintena toata perioada lunga de 9 luni, mancand mereu cat pentru unul singur si nu doi sau mai multi, slava domnului ca n-am avut pofte. Sala, yoga, bicicleta, apoi exercitii de intarit muschii abdominali de la doula, toate ma faceau sa ma simt slabuta. Doar Alex nu era de aceeasi parere.

Cand Ingerul a venit si au inceput sa curga pozele, am inteles de ce. Accidental pe langa un bebelus perfect camera prindea si cate o bucata de carne imperfecta, de obicei de dimensiune mare. Da’mare. A mea.

Apoi am inceput sa ma simt cu adevarat buldozer. Am reimprospatat dulapul, dupa ce am probat haine de diainte de sarcina ce-mi pareau aduse din copilarie, nici acum nu stiu cum puteam intra in ele inainte. Ma asteptam sa-mi creasca burta, fundul, sanii, dar si umerii cu spatele tot, la asta nu ma asteptam.

Kilogramele s-au dus natural pana la un punct, unul critic in care am decis ca trebuie sa pun osul la munca. De o saptamana si jumatate am un instructor personal de fitness, care ma cocoata si ma intinde, si ma alearga si ma masoara. In general dorm dusa noaptea de dupa, de parca as fi participat la un intreg marathon. Nici pe Inger nu-l mai aud.

Eram slaba, slaba, si apoi eram iar insarcinata, si trebuia sa nasc. Al doilea Inger. Si ma gandeam cum naiba s-a copt asa repede si ce-a fost in capul meu, tocmai acum cand imi gasisem si eu echilibrul sa mi se intample din nou. Visam adanc. Alex ca un tatic minunat ii daduse a doua masa de noapte la rand, in timp ce eu am dormit neintoarsa. Erau atat de draguti amandoi imbratisati, Tom si Chilly langa, as fi putut sa raman in usa dormitorului si sa-i privesc asa pe toti, baietii mei, pana dimineata.

Oare cum e?

A trebuit sa vina mama de la Ploiesti ca sa realizez cat a crescut Nathan. Abia dupa ce s-a minunat ea cateva ore bune, si l-am vazut cat e de lung si lat la ea in brate, au inceput sa se lege neuronii. Parca am fost oarba niste luni, a crescut bebele sub ochii mei cu haine cu tot, ca nici daca am dat la cos vreo patru marimi tot nu mi se parea treaba destula. 
Cum spuneam, l-am vazut deodata mare. Un fel de omulet, mai hai-hui asa, care face chestii, manuieste obiecte, vorbeste cu ele, se stramba si se bosumfla de parca fiecare plus are un suflet al lui ce solicita intretinere. Leaga prietenii, gusta te miri ce, rade in hohote de tine. Ii cazi rapus si am banuiala ca stie asta deja, caci te priveste smecher, atent sa iti dea feedback imediat ce nu-ti faci treaba conform planului. 
Buni e minunata. S-au imprietenit in doua zile, dupa ce regele si-a aratat dintii urland cand nu-i pria ceva, fiindca Buni, fara sa-i cunoasca obiceiurile, il scotea din rutina. Odata inteles, regele poate fi satisfacut. Tine-l cum vrea el, cand vrea el, mancarea sa fie la timp calda, jucaria la indemana, melodia de pe YouTube gata sa porneasca in difuzoare. Si ziua lor trece, cu mine la birou, ei amandoi acasa, aproape sunt geloasa pe astia doi care par ca se bucura de vacanta. Oare cum e sa fii bunica? Cool,nu? Dar bebe, bebe Nathan oare cum e sa fii? 

Doua intr-una

Timpul trece nespus de repede. Ma voi obisnui cu primele cuvinte si primii lui pasi asa cum m-am obisnuit cu zambetul. Dar n-o sa-l uit pe primul, implinise o luna, a deschis ochii dupa o noapte lunga, cum au toti bebelusii, m-a vazut si i s-a luminat fata. A zambit cu fiecare bucatica a ei, din strafundul sufletului, si nu mi-a trebuit nimic mai mult sa-mi stearga din aminitire toate noptile nedormite. Doar o clipa i-a trebuit.

Probabil ca asa rezistam noi mamele, asa ne incarcam bateriile cu puteri supraomenesti, de-aia toti ceilalti cad rapusi in jurul nostru si doar noi ramanem pe baricade oricand, oricat e nevoie.

Ma asez incet in noua mea viata, ca in doua povesti paralele: una de zi, corporatista, una de noapte, mama. Imi plac amandoua, le traiesc la fel de intens, le separ inca la fel de bine, imi trag energie dintr-una intr-alta de parca as putea sa trag o linie, si sa sar peste ea ca intr-un alt univers, in care calalta poveste dispare. Si apoi sar inapoi, cand mi-am indestulat sufletul cu bucurie, sau mi-am lasat seriozitatea dincolo. Fiecare din povesti isi cere costumele ei, si mastile ei, am una in pijamale si bluze de alaptat, si alta in costume impecabil calcate si tocuri. N-am fost niciodata doua femei intr-una , atat de diferite incat sa ma uit chioras la ele- n oglinda, zambind de cata transformare pot avea parte, fara un adevarat efort. poate ca am fost facuta sa fiu asa, de-amandoua, eu  n-am fost facuta sa fiu doar mama, dar cu siguranta nici sa nu fiu.

Nesperat si dureros de repede, dar bine

Am deschis o Heineken si m-am bagat la o baie fierbinte, cu spuma multa, si o carte in brate. Ingerul doarme. L-a rapus Alex, dupa ce a gangurit continuu vreo doua ore, pe mai multe voci dintre care niciuna a lui. E tare scump cum insista el sa ne spuna lucruri, cu o voce ragusita, sugrumata de ceva virus cules de la cresa, printre fornaituri de nas si el rapus.

maine implinesc doua saptamani de cand viata mea a luat o noua turnura. Working-mother. in timp ce mamicile de pe grupul de faceebok participa la conversatii despre cum se cresc mai bine copiii, si la cursuri de alaptat si introdus solide, eu evaluez programe globale si proeicte, raspund la nevoi de adaptare cross-culturala, si in general fac un job ultra-fain, auto-motivata de parca l-am prins pe Dumnezeu de-un picior, si ii multumesc ca m-a scos de la schimbat pemparsi. Orice sedinta mi se pare floare la ureche pe langa a sta acasa cu Nathan, nu ca m-as fi umplut eu de capabilitati peste noapte, ci ca treaba asta cu crescutul de prunci nu-i deloc simpla, ba chiar iti trebuie competente speciale. Nu cred ca se invata oricate carti de mamicitie ai citi, oricate cursuri ai face. E pur on-te-job, cu feedback instant in ras sau plans, trebuie sa te adaptezi rapid, sa iti gasesti puteri nebanuite cand nu mai poti, si in general sa stai noapte de noapte peste program, fara vreo motivatie financiara in plus.

Daca toate angajatele proaspat revenite din maternitate ar fi ca mine, jur ca am revolutiona fundamentele HR-ului. Corporatiile ar cauta cu ardoare mamici proaspete, le-ar angaja in draci pe posturi de conducere, le-ar da pe maini echipe si bugete, responsabilitati de exceptie, caci mamele proaspete au o energie fantastica de a face lucrurile sa se intample, rapid si bine. Nu imi permit intarzieri, ineficienta, povesti inutile. Am nevoie de timpul meu dupa cele 9 ore de lucru, asa ca totul trebuie ingramadit in mod productiv intre 9 si 6. Fara erori si fara regrete.

stiu ca toate lucrurile din viata ni se intampla cu un scop...dar ce trebuie sa invat din acaeasta separare prea timpurie de Nathan, nu cred ca inteleg cu adevarat inca. 

Fiecare clipa cu el capata intensitati nebune. si fiecare clipa cu mine e ca un cadou nesperat, pe care asteptam sa-l primesc mai tarziu, macar odata cu primii pasi si primele cuvinte.

Jurnal de super woman

E un tatic pe facebook, tot posteaza ce buni sunt ei tatii, si cum le fac ei pe toate in pasi simpli, patruzeci si sapte. Dar pe noi ne-a urmarit cineva intr-o zi normala de lucru - full time-job si full-time mama? Ia uitati aici:
The return of the Super Woman

ora 4:28: Nathan se trezeste tipand. Nu-l lasa mucii sa doarma. (I-a adus acasa dupa prima saptamana de cresa, ca asa e aici: fiecare aduce ce poate de pe acasa, gripe, bubite, muci. Lasa sa faca antivirusi, e bine asa. Stam acasa doar daca facem febra peste 38,5.) Pun in functiune aspiratorul, slavita fie batista bebelusului, nu stiu ce ma faceam fara ea.

5:12: am terminat de scos mucii. il pun inapoi in patutul lui, si adorm eu inaintea lui pe muzica de la carusel.

ora 6:45: Simt ca Nathan se foieste, preambul la desteptator. Ma intind pana la el si ii bag suzeta in gura, doar-doar mai apuc nitel de somn. Azi va fi o zi speciala la birou, lansare de mare proiect. Apropos, cand a ajuns Nathan langa mine in pat? 

ora 6:50: Suzeta sare din el ca dopul din sampanie. Nathan urla ca din gura de sarpe. Sper sa il trezeasca si pe ta-su din camera ailalta,  de ce doar eu..? Cu ochii lipiti ii bag tata in gura. Bestia se domoleste. Papa 10 minute.

ora 7:00: suna desteptatorul. Imi vine sa dau cu el de perete, dar nu ajung pana la noptiera, ca tata e in gura la sarpe.

7:05: ne mutam la tatica numarul 2, inca aproximativ 10 minute.

7:13: se uita la mine cu ochi mari, vioi, in timp ce suge sanul meu, si ma topesc. rade si el, de ii cade tata din gura. avem chef de ras acum. Stiu, dar eu fac pipi rau.

7:21: Motanii fandositi Tom si Chilly primesc de mancare. Chilly trebuie dus in brate pana la caserola, ca e intins pe jos la mangaiat de cand a sunat ceasul.

7:25: Fac pipi. Ma gandesc ca piramida lui Maslow se duce dracu' atunci cand ai copil mic. Intre timp verific si facebook-ul. Milioane de posturi, viata mea cum sa mai tin pasul cu astia? Mai bag si eu cate un like, ca asa se face ca sa nu te dea disparuta comunitatea virtuala.

7:30: am aranjate de seara un rand de haine, cu trei perechi de ciorapi in caz ca motanul Chilli se urca pe mine si rupe prima, si a doua pereche. Ca ieri. Ma imbrac pe jumatate. 

7:30: Da, iubire, stiu, ne schimbam. (Aici urmeaza procedura cu pemparsul, nu intru in detalii, ca am imbunatatit procesul la maxim din punct de vedere resurse). El rade si face part.

7:35: apelam la planul de contingenta. Despachetam dezastrul, cantam amandoi, el ah-gooo, eu cat doi, twinkle twinkle little star, Moș Cră-ciun, Mooos Craa-ciun, Taranul e pe camp. El trage de hârtia igienica. Eu spal fundu. Strâng dovezile. Bag pemparsu-n gunoi, cu miros cu tot. Doamne cum poate sa miroasa asa de la un sugar?

7:40: Ma dau cu parfum. Bag in geanta restul de farduri, pentru mai tarziu.

7:45: Dau pe gat cafeaua aia pe care imi placea s-o savurez pe parcursul a 30 de minute, cand nu era Nathan. Slava domnului ca nu mai fumez. Multumesc lui Alan Carr. Genial tipul. Bine ca nici nu mananc. 

7:50: sunt gata sa ies din casa, ca va mai dura 10 minute pana bifez ce am pe lista: pompa de san, elementi, geanta frigorifica (pompez in pauze la birou, ca o zeita), geanta lui Nathan, biberon de schimb pentru gradinita, ochelarii (ah, de-aia vedeam tot in ceata), telefon, laptop, chei, portofel, card de tramvai la indemana, manusi, unde e caciula neagra? 

8:00 il bag pe Nathan in salopeta. Nu-i place. stiu, dar n-avem ce face, mergem la gradi. Inainte sa iesim pe usa pupam barbatul care doarme bine inca vreo doua ore.

8:14: Ploua si bate vantul de-mi indoaie umbrela. Asa e de obicei vremea la Amsterdam. Iau al doilea tramvai, ca in primul era ingesuiala si n-am incaput cu carutul. Dar gaza doarme, deci pot sa verific si eu cateva mailuri. De azi noapte pana acum am Inbox-ul plin. Ce naiba am facut atata timp?

N-as dori sa va plictisesc cu o zi de-a mea la birou, asa ca sar peste acest pasaj.

19:30: Intru in casa uda leoarca, ploua torential, bag carutu in camera, Nathan te rog mai dormi nitel ca-n tramvai, sa imi trag sufletul si eu. Jos tocurile cui. Am reusit sa fac cumparaturi inainte de a-l lua de la gradi. 

19:32: in timp ce-mi scot ciorapii suna telefonul, raspund, inca niste modificari de aprobat la comunicarile care pleaca in seara asta catre 65 de tari. Las ciorapii sa aprob comunicarile. 

Ora 20:15 Daca barbate-miu nu-mi ridica un monument, acum, in gradina dintre blocuri, il ucid.

20:20 Simt o nevoie acuta sa ma preaslavesc, singura, zeita ce sunt, manca-o-ar Raluca pe ea de Raluca, ce priceputa e, ce eficienta, ce le duce ea pe toate, business woman si nevasta, mama tutor pe deasupra. Mi-e foame. 

20:25 Primesc la cerere un sandwich cu orice. Mustarul e in frigider, unde sa fie?!?!

20:35: Sunt luata in brate si intrebata de ce imi miroase parul a sampon. Cu alte cuvinte "Cand ai reusit sa te speli si pe cap?" Daca ai fi observat, sunt si epilata si am unghiile perfect lacuite. 

Huh?

Back to work

In doua zile începem munca. Eu la job, un job nou si fain, paralel cu cel de mama. El, la creșa.

M-a bușit plânsul cand am fost prima oară sa vizitam locația. 

Pare pustiu, pereții sunt scrijeliți, jucăriile aruncate peste tot ca dupa o lupta serioasă cu copilaria. Grădinița, cea mai aproape de biroul meu, se întinde pe trei etaje, are o curte interioară cu leagăne si balansoare, căsuțe din lemn si brazde de flori. Sub cerul înnorat de Amsterdam, pare un câmp de război. In liniștea adânca se aude un plans de copil. O tanti corpolenta, cu papuci groși de flanela, intra intr-o camera fără lumina. Înăuntru, pătuțuri suspendate, ca niște cuști găzduind pui de om adormiți, vreo douăzeci. Unul plânge. Întinde mânuță printre gratii, catre tanti. Tanti descuie si o ia in brațe. O copila bălaie, cum sunt toate zânele astea mici de olandezi, de-ti vine s-o mănânci, probabil are vreun an. 

Vorbesc acolo pe limba lor, limba asta care mie inca mi-e straina. Dar vorbesc frumos, si ii șterge lacrimile de pe obraz. Merg sa se schimbe, sa pape. 

Alex imi caută ochii. Stie ca deja nu mai ascult ce-mi spune Cynthia, ghidul nostru. Si ea stie, ca se oprește si imi caută ochii:

-Știm ca e greu, asa e la inceput. Veți vedea ca o sa fie bine.

Urcam scările către etajul care găzduiește grupele mari. De la un an la 3. Sunt toti intr-o camera, ora de joaca. (De parca ar mai fi si altceva inca afara de joaca si somn. Aflu ca da. Ies la plantat copaci, la pictat cu Van Gogh la el in muzeu.) Se opresc din alergătura sa se uite la noi, blonzi toti, îmbrăcați colorat, unul mic trage de zor un vagon de tren, altul se lupta cu siretul de la bocanc. Dar ei sunt fericiți. Si atunci, cand vad mutritele alea mulțumite, guralive, stiu ca si Nathan va fi bine, pentru ca ei sunt acolo in lumea lor, minuscula mie, infinita lor. Fără semne de întrebare, presupuneri pesimiste si alte griji. 

Un pachet de fericire

De cateva zile am terminat cu bebelusia. Ma declar învingătoare in lupta cu sugarul, si fericita ca mai am par pe cap, deși curge mult si a albit rapid dupa nastere. Multe kilograme au fugit deja nealungate, mușchi la mâini am făcut de la manevrat pachețelul de bucurie, iar hormonii fericirii inca se tin scai de mine, sau eu de ei? 

M-a luat dorul de Nathan nou-născut. Mi-e dor de mocuta lui care abia descoperise lumea, si se strâmba la ea in toate felurile posibile: ras, plans, dezgust, tristețe, uimire, citeai tot pe fata lui cand dormea, in secvențe ce se insiruiau pe minute întregi. Mi-e dor de trupul lui mic si pufos, pe care mi-era si teama sa il ating, sa nu cumva sa-l frâng. Mi-e dor de pumnișorii strânși ca de lupta, cand tot ce putea bombarda era pieptul meu cald si plin. Si mi-e dor de genele lui ca niște fluturi, si ochii adormiți de un albaștru hai-hui ce nu-i de-al nostru.

La trei luni, Nathan e aproape un băiețel. Se topește de fericire in brațele tuturor, si in special la Alex, care pesemne stie limba lui. Pe mine ma trezește in toiul nopții si rade la mine știrb, cu sunete noi pe care le încearcă in mod repetat, ca omul mare care își caută cuvintele potrivite. Sta cu orele se vorba cu pasarea-zebra, pe care o mângâie si o lovește mai mult sau mai puțin controlat, in chiote de entuziasm, chiar si atunci cand sughite de se zgâlțâie patul. 

Si a purtat bluzițe ce peste noapte se micșorau singure, uimindu-ne cu drag de magie. Si ne-a adus iar împreuna, pe noi mama si tata, care ne pierduseram de atâta grijia ca nu suntem perfecti pentru ființa mică ce si-a făcut loc intre noi. 

Nathan e un copil fericit. Nu stiu daca se ia, care e primul - oul sau găina, cert e ca suntem de o fericire continua de o vreme, de parca lumea întreaga s-a oprit din răsuflat si s-a așezat ca o pisica la picioarele noastre cand dormim.