O iarna grea

 

M-am pregatit de iarna mai mult decat ar fi trebuit, cumparand impulsiv haine groase si bocanci cu talpa dubla. As fi vrut sa ridic, intre pielea mea fina si Amsterdam, un zid de toale care sa ma apere de toate.

Am depozitat trei cutii cu genti fancy pe care le afisam mandra in Romania. Trei Cowboy bags, in culori mohorate si piele groasa purtand inca urmele tabacirii, cuprind acum in interior vrute si nevrute. Le schimb strengareste de pe o parte pe alta, arat ca un postas incarcat de misive ce urmeaza sa fie depuse in aceeasi zi. Ulterior momentului achizitiei, umbrela anti-vant mi se pare prea lunga, prea mare, hidos de asimetrica. O tarasc dupa mine prin tramvaie, o inchid fericita, as vrea s-o indes in geanta si nu incape. As vrea sa am mai multe glugi, la fiecare haina, si mai degraba la fiecare strat, sa-mi creasca glugi pe camasa, pe plover, ca aripile la pasari. As vrea sa zbor uneori, de acasa direct in birou, sau mai degraba sa fiu mai grea, sa nu mai ajung bataia de joc a vantului.

Visez la cele doua fuste lungi de Congo, usoare is vaporoase, in culori tari, trimise de mama prin DHL dupa ce am realizat ca orice din garderoba mea era prea scurt si indecent pentru Acolo. A-ti ascunde gambele de priviri staruitoare se transforma Aici in a te ascunde cu totul sub kile de materiale, pe care sa nu le gasesca vantul si ploaia.

Am mai facut pachete-pachete cu camasi aprins colorate si bluze cu modele, de parca nimic nu poate fi mai comod decat ceva pal, care sa te lase sa treci nevazuta, stergandu-te dintre oameni printre culorile iernii. 

 

Din nou, m-am adaptat.

Copil de inchiriat

Am luat pranzul cu Alex si cu clientul lui pe nume A., rus de origine, care a plans bine incolacit de piciorul lu' ma-sa inainte sa plece la prima lectie cu instructorul de ski. Are niste ochi albastri in care poti face diving linistit, e foarte blond si a venit cu obrajii rosii de pe partie. Alex il dezechipeaza minutios ( ochelari, casca, manusi, geaca, fular). E zumzet de la mesele din jur, si un foc dulce trosneste in soba. Ii spune, ca unui om mare, sa se tina bine cu ambele maini de cana, uriasa pentru el, cu ciocolata. Intai verifica el sa nu fie prea fierbinte. Are pe lista cartofi prajiti, si A. ii mananca cu mult miez de paine, decojind incet cu cei cativa dinti de pe fiecare felie. De fapt, de pe toate feliile de pe masa. Mi-e teama sa nu dea jos cana, cu farfurie cu tot, cu cartofi cu tot, cu paine cu tot, cu fata de masa.

Tot privesc si, din coltul meu unde as vrea sa ma fac mica, nu scot niciun cuvant. Ma simt de parca am luat, pentru lunch-ul asta de jumatate de ora de ski, un copil de inchiriat. Fara drept de apel, si fara instructiuni de folosire.

Ce sa-i spun, ce sa fac? Alex imi cauta ochii, desi n-as vrea. Ar putea sa citeasca multe in ei. Si repede. Oare cine o sa puna primul asta in cuvinte? Rade: "Parca ai sta cu un pui de extraterestru la masa." Da, dupa doua ore de la momentul zero, deja schiaza.

Faza a doua

Patru luni si jumatate departe de tara. Si n-am scris pe blog de o vesnicie.

Asimilez ca un elev constiincios sentimente de apartenenta la Olanda. Experienta este complet diferita fata de cea din DRC, pentru ca aici, cu adevarat, e noua casa. Nu mai numar zilele ramase pana la intoarcere. Am plecat din Romania, definitiv, sunt un fugar, sunt un expat, sunt un descoperitor.

Am avut revelatia prima data pe peron, la metrou in Amsterdam Centraal, cand ma duceam la concert la Nickelback. Scria pe panourile publicitare intr-o limba pe care n-o intelegeam, si care mi-era in acelasi timp foarte familiara. Am realizat ca Acum Aici este Acasa, si a fost pentru prima oara in primele trei luni. Cursul de integrare culturala prevesteste in faza intai un sentiment de asa-zisa luna de miere ( probabil in acceptiunea traditionala a termenului). Descoperi, faci cunostinta cu celalalt. Te bucuri de nou. De mai mult. Bantui pe strazi, te miri de localnici, te crezi turist. Apoi urmeaza socul Realitatii. Intelegi ce ai pierdut. Ti-e dor. Esti deja departe. E teoretic ireversibil. Faza a doua a inceput.

Sarbatorile nu indulcesc starea. Te transpui inconstient in trecut, la  sanul cald al familiei, la Carcasonnele si skiul cu prietenii, la smanatana grasa de pe sarma. Facebook-ul e cordonul ombilical. Sau e sangele de roman, care nu primeste infuzii straine?

Esti singur acasa, ca in filmul pe care il vedeam la TVR de fiecare Craciun. Masa nu e copioasa, si pe site-urile de expati lipsesc articolele cu sfaturi despre cum sa te refaci dupa masele de sarbatori. Aici este despre muzee, comunitati adunate dupa hobby-uri, evenimente de familie si experiente de neratat, precum mancatul in bezna fara sa stii ce ( C Taste).

Dupa primele trei zile de ploaie necontenita, am hotarat ca nu mai putem sta cu viata pe hold si am iesit in oras cu bicicletele. In pelerina de ploaie Heineken, aproape de unica folosinta, verde fosforescent si usor transparenta, aratam ca un pitic gonflabil. Acum am echipament corect de street biking. Pelerina atotcuprinzatoare. Umbrela speciala, ergonomica anti vant pana la viteze de 100 km pe ora. Eu zbor, dar nu si Umbrela. Bicicleta a primit de la Mosul manusi. Da, Ea, Bicicleta. Acum poate sa vina iarna.

Fulare si esarfe cat cuprinde, accessorii essentiale de Amsterdam. M-a mai incercat  o data acelasi sentiment strainiu de apartenenta cand am vazut pe drum cativa turisti baricadati bine contra frig precum eschimosii - pufoaice, manusi de ski si fulare trase pana sub ochi. Pe langa ei, eu localnica sunt gatita de primavara.

Si cazi apoi, din nou, cadere libera, te intrebi unde esti, de ce, spui spre casa Sarbatori fericite, ce mai e nou? si te intrebi cand va veni momentul sa te gandesti care mai e presedintele Romaniei. Sincera sa fiu, niciodata nu a contat prea mult. Noi suntem prea mici ca sa conteze parerea noastra. Mi-am urmarit atent prietenii inrolati in cauze umanitare, politically corect, cu pancarda in mana si share-ul pe wall. Ma bucur ca sunt oameni care sa mai spere. Inauntrul meu, poate din lasitate, poate prea comoda, eu am incetat sa mai sper pentru Romania. Oare ce m-ar mai trage acolo inapoi?

Blestemul scaunelor de Amsterdam

Aveam o vaga banuiala ca ultime valuri de energie bat dinspre Congo, cand a durat o saptamana sa-mi recuperez accesul la Inbox. Apoi, cand in doua zile dupa ce s-a dat drumul la teava, agenda mea s-a umplut pana in luna noiembrie, am inteles ca sunt inapoi in Europa, back in business, si ca de la 9 la 17:30 cam asa vor sta lucrurile.

Descoperim pe rand salate de buzunar, cascavaluri cu mirodenii, chinezi adaptati cultural sub forma de sandwich olandez. Cumparaturi care se pun cu grija in cosulet pe bicicleta, bonuri pe masura, de lungime insesizabila comparativ cu obiceiurile vechi de Romania. Pedalez din ce in ce mai eficient, pe drumuri alternative zilnic in cautarea unor doua minute in minus la cele 17 anuntate cu precizie cand sunt intrebata unde locuiesc. Am vecini de multe natii, si deja patru biciclete la usa, sa ne ajunga. Tom si Chilly, integrati si ei cultural, patineaza incantati pe parchetul sufrageriei. Noroc cu Alex si ochiul lui de arhitect, care vede potentialul in toate cele necuvantatoare, la fel cum eu, om de resurse umane, vad potentialul din oameni. Casa, acum o luna stearpa si neatragatoare in viziunea mea, a prins forme nebanuit de faine. Un palet reconditionat, la care am vopsit chiar si eu cu dexteritatea lui Karate Kid, gazduieste acum in hol condurii mei cu toc pe post de suport de pantofi si cuier, doi intr-unul. Mai avem de primit perdele si scaune de bucatarie.

Caci masa, speciala, facuta in noul atelier Eco Dekor al lui Alex, cu picioare cat sinele de tren, si cu blat gros ca de lupta, nu merge decat cu scaune speciale. Le-am gasit dupa indelungi cautari si le-am comandant fericiti, visand la cine festive sezand. Peste o saptamana am trecut pe la magazin din intamplare., eram in zona. Aflam ca tocmai urmau sa ne sune, s-au jurat, sa ne anunte ca scaunele nu mai vin. Producatorul nu mai produce, sau nu mai trimite, sau nu mai lucreaza cu ei, sau, ma rog, a fost o serie limitata si nu se stie cand o sa mai fie sau daca. Aura scaunelor se lipise de masa bucatariei mele, in imaginatia mea care cu greu mai vedea alte scaune.

Reincepem cautari nebune, aflam noi magazine in noi colturi de oras. Nimic...Intr-un final, le-am gasit. Aduse din India, semanau ingrozitor cu un scaun din beciul de la Plopeni, din copilarie, pe care se urca tataie sa aseze in rafturi borcane cu muraturi. Inca n-am identificat daca sunt scorojite de vreme, sau de vreun proces anume cu efect de imbatranire rapida, folosit incat sa le inzecesca pretul de vanzare. Mai erau doua pe stoc, asa ca le-am cumparat rapid, in asteptarea urmatoarelor patru care or sa vina peste 7 zile.

Ieri am primit inca patru scaune cu 10 centimetri mai inalte. Ca primele doua cumparate nu mai aveau. Nu le-am mai returnat, caci din pacate producatorul nu mai produce, sau nu mai trimite, sau nu mai lucreaza cu ei, sau, ma rog, a fost o serie limitata si nu se stie cand o sa mai fie sau daca. Déjà-vu. Nu mai avem nervi. Daca aveam picioarele groase cat foaia de hartie, mergeau si astea de inaltime aproape cat masa. Dar cum nu avem, am hotarat sa le pastram si sa taiem picioarele. Ale lor, nu ale noastre.

Biciclete pentru fete

Pentru prima zi de venit cu bicileta la birou, am facut indeajuns de multe depasiri. M-am intrecut pana si cu tramvaiul 10, ceea ce imi confirma inca o data faptul ca bicicleta, la Amsterdam, este cel mai rapid mijloc de locomotie.

Dupa my full suspension downhill bike, visam la o bicileta de oras, cu ghidon inalt pe care atarna un cos cu flori. Am suferit o saptamana mergand cu tramvaiul, sa vad in jurul meu, pe soare, lumea toata biciclind. Biciclete de toate formele si culorile, unele niste adevarate masinarii transformate intru necesitatea transportului de proprietar, cu bagaje si cumparaturi, catel si copii.

Sambata am pornit spre centru la M., cunostinta unei cunostinte noi si de treaba, care s-a oferit sa-mi imprumute prima mea bicileta de Amsterdam. Am ajuns in fata casei lui la si cateva minute in loc de fix, pierduta pe cateva stradute din centru. Dupa cum am invatat la cursul cultural, am sunat cu minim 5 minute inainte ca sa anunt intarzierea, sa-mi cer cateva rapide scuze si sa anunt cat mai dureaza si de ce. Asta mai tine vreo una-doua saptamani , cu “sunt abia mutata in oras”.

In fata cladirii, legate bine de un pom, un maldar de biciclete, una mai jumulita decat alta. Insa una, mai mica si mai  jumulita decat toate. Are claxon care nu merge, un far stramb, si multe fire care se incolacesc hotarat printre fiare, ca o adevarata iedera de metal si plastic. Gri-argintiu, se aude cum o mananca rugina. In spate atarna, legat de portbagaj, un fel de mini-lanterna cu led, chinezarie pe care s-o aprinzi noaptea de semnalizare. Alex imi cauta ochii, sa imi prinda privirea un pic disperata. Oare chiar asta o fi bicileta mea? Pana la urma, este singura pe care m-as putea urca dintre toate inaltimile astea.

M. apare, expansiv si cu un aer fresh de sambata ora 12. Facem cunostinta, intre noi si cu bicicleta. Un lacat de pivnita, descuiat de pe un lant gros imbracat fancy in blugi, descatuseaza fiara. Ma urc pe ea si imi cade draga din prima, asta se numeste bicicleta cu personalitate. Clancane putin cand pedalez cu stangul.

M-am nascut olandeza

Daca voi ramane vreodata fara job, acum stiu – ma pot face si zugrav sau tamplar. Mi-am descoperit alte abilitati noi, asa cum se intampla de fiecare data cand ajung intr-o tara straina. Acum cativa ani, cand era sa pierd avionul de legatura la Beauvais pentru ca autobuzul catre aeroport se desfiintase, iar taxiurile trebuiau comandate cu o zi inainte, mi-am adus subit aminte limba franceza ca sa cer ajutor localnicilor.

Dupa o saptamana de la dezradacinare, casa noastra din Amsterdam incepe sa prinda forma unui camin la care sa te intorci cu drag. Am varuit si am montat singuri mobile de la IKEA, cate putin in fiecare zi, asa cum la un puzzle de 5000 de piese mai pui cateva in fiecare sesiune, sperand ca intr-o zi vei avea constructia gata. Apoi au venit  televiziunea si internetul.  Doua cutii de masuri substantiale pe care trebuie sa le montam singuri, iar instructiunile sunt in limba olandeza. Si contractul la electricitate, trecuta pe numele meu, e tot in olandeza, de parca peste noapte, dupa programul de integrare culturala, m-a iluminat cineva si pot intelege ce-mi scrie.

Exista dezbateri aprinse intre expati pe tema acestui gen de program. Rebelii nu vor sa fie spalati pe creier, ei nu vor sa devina olandezi nativi, asa ca de ce le-ar spune cineva ce si cum in Olanda, cand ei vor oricum sa-si pastreze natura nealterata?!  Dupa mine, scopul acestui curs nu este nicidecum de a-ti prescrie comportamente pe care tu, noul venit, sa le imbratisezi negresit intru fericita integrare. Mai degraba, rolul lui este de a te pune la curent cu cele mai diferite (poate ciudate) comportamente din cultura noua, astfel incat sa stii de la inceput ca le poti intalni (sau poate nu) si sa fii pregatit cu o reactie potrivita, sau macar sa te aperi de frustrarea neprevazutului.

Bazat pe studiul cultural al lui Geert Hofstede, cursul te pune fata in fata cu noua cultura, prin prisma unor dimensiuni culturale provenite din valorile si comportamentul olandez.  Concluzia dupa ce am facut testul si am comparat rezultatele: sunt mai degraba de aici decat din Romania. Nu e de mirare ca ma simt deja acasa, chiar daca nu am inca bicicleta cu cosulet cu flori. (Am incercat cateva si nu ajungeam cu picioarele pe pamant, ca am primit alte dimensiuni decat femeile olandeze. )

Si m-am gandit ca dupa un test din asta, facut sus la Doamne Doamne sau ce-o fi pe acolo, ar fi trebuit sa ne fi ales noi singuri locul de nastere. Eu ceream in Olanda. 

Fix asa

In prima zi de munca, zumzetul a inceput la ora 9 fix. Cu fix cinci minute inainte, o mare furnicareala de oameni a inundat holuri, scari si lifturi ale cladirii din Stadhouerskade numarul 79, de parca participau toti la un exercitiu de mimare a comportamentului in caz de incendiu.

Pe birou ma astepta o halba de bere Heineken cu mesajul Welcome to Amsterdam gravat sub frunzele de hamei.  Zona, departamentul si numele meu scrise mare pe birou: 2B, HR, RD. Colegii s-au bucurat sa ma vada, se intrebau de ceva vreme cine este RD.  In acelasi timp cu mine a sosit si o planta cu baietii de la amenajarea cladirii, si a creat bucurie la fel de mare. Mi-am surpins noii colegi facand turul etajului sa salut pe toata lumea in prima mea zi de lucru, probabil ca de-aia lucrez la HR.  Ei sunt aici de ceva vreme si inca nu se cunosc intre ei. Maine vom avea un Corporate lunch in acest scop.

Aflu cu bucurie ca nu este necesar sa demonstrezi ca esti mai matinal decat ceilalti, sau mai doritor de a presta ore suplimentare. Daca ai face astfel si ai avea un sef olandez, probabil te-ar chema intre patru ochi la o discutie despre lipsa ta de productivitate. De altfel, in tot si toate e necesar sa nu scoti capul din multime, sa nu doresti a fi mai cu mot. Am starnit zambete la supermarket cand am umplut pe jumatate un cos pentru ca trebuia sa aprovizionam prima data frigiderul. Mai nimeni nu cumpara mai mult de cateva feliute de salam. Gandindu-ma la salamurile la oferta 2+1 din Romania si la cosurile mega pline de Carrefour, inteleg cat am ramas de impovarati de neajunsurile de pe vremea lui Ceusescu, incat cumparam triplu doar pentru a nu avea nesansa sa mai simtim vreodata lipsa. Si imi amintesc cum stateam la coada la alimentara copil fiind, si cum ne bucuram ca au bagat carne, dupa ce se denunta camionul cu marfa.

Am luat primul lunch cu colegii, la ora 12 fix, dupa ce mi-am cumparat direct de la bucatarul cantinei un card special.  Insuficient integrata, am fost singura care nu am mancat sandwich. Evident, am terminat de mancat ultima. Doar prietena mea romanca a ramas cu mine la o poveste, in timp ce toti ceilalti s-au evaporat natural catre birou. Incep sa produc teoria sandwich-ului: pauza fiind de 30 de minute, nu ai vreme nici de mai multe feluri, ca nu ai vreme nici de siesta dupa. In plus, pranzul nu este, ca la romani, un moment esential al zilei, in care socializezi din belsug cu colegii-prieteni.  Cina este momentul special al zilei. Importanta e data de sacralitatea persoanelor si a locurilor care apar in peisaj: familia si caminul. De aceea, la ora 17:30 fix a inceput iar exercitiul de incendiu, alergarea catre viata privata care, slava cerului, chiar exista!

Viata olandezului este extrem de calculata si bine planificata. Sertarele sunt clar diferentiate: colegii de birou sunt doar colegi de birou, prietenii sunt prieteni, familia e Familie, partenerul de la tenis e partner de tenis si atat. Casutele nu se amesteca intre ele, asa ca nu-ti invita colegii olandezi acasa la o cafea, decat dupa ce in prealabil v-ati vazut de vreo trei ori in oras la cafea si la cina, preferabil si cu partenerii. Vei primi ciocolata fina, o sticla de vin sau un buchet de flori neaparat uni, orice altceva fiind considerat exagerat. Nu uita sa-ti prezinti casa toata, avand grija sa dezchizi larg fiecare usa. Este semnul ca nu ai nimic de ascuns. De accea intregul oras este un gigantic platou de Big Brother, casa dupa casa cu ferestre largi si pereti de sticla fara draperii, dincolo de care se petrec vieti in vazul tuturor.  

In afara colegilor de echipa, dintre zeci de nume de toate nationalitatile, l-am retinut pe Sasha ca e rus, si pe Iuliana, pentru ca a fost ziua ei si am mancat la ora 13 fix chec brazilian cu ciocolata.