Faza a doua

Patru luni si jumatate departe de tara. Si n-am scris pe blog de o vesnicie.

Asimilez ca un elev constiincios sentimente de apartenenta la Olanda. Experienta este complet diferita fata de cea din DRC, pentru ca aici, cu adevarat, e noua casa. Nu mai numar zilele ramase pana la intoarcere. Am plecat din Romania, definitiv, sunt un fugar, sunt un expat, sunt un descoperitor.

Am avut revelatia prima data pe peron, la metrou in Amsterdam Centraal, cand ma duceam la concert la Nickelback. Scria pe panourile publicitare intr-o limba pe care n-o intelegeam, si care mi-era in acelasi timp foarte familiara. Am realizat ca Acum Aici este Acasa, si a fost pentru prima oara in primele trei luni. Cursul de integrare culturala prevesteste in faza intai un sentiment de asa-zisa luna de miere ( probabil in acceptiunea traditionala a termenului). Descoperi, faci cunostinta cu celalalt. Te bucuri de nou. De mai mult. Bantui pe strazi, te miri de localnici, te crezi turist. Apoi urmeaza socul Realitatii. Intelegi ce ai pierdut. Ti-e dor. Esti deja departe. E teoretic ireversibil. Faza a doua a inceput.

Sarbatorile nu indulcesc starea. Te transpui inconstient in trecut, la  sanul cald al familiei, la Carcasonnele si skiul cu prietenii, la smanatana grasa de pe sarma. Facebook-ul e cordonul ombilical. Sau e sangele de roman, care nu primeste infuzii straine?

Esti singur acasa, ca in filmul pe care il vedeam la TVR de fiecare Craciun. Masa nu e copioasa, si pe site-urile de expati lipsesc articolele cu sfaturi despre cum sa te refaci dupa masele de sarbatori. Aici este despre muzee, comunitati adunate dupa hobby-uri, evenimente de familie si experiente de neratat, precum mancatul in bezna fara sa stii ce ( C Taste).

Dupa primele trei zile de ploaie necontenita, am hotarat ca nu mai putem sta cu viata pe hold si am iesit in oras cu bicicletele. In pelerina de ploaie Heineken, aproape de unica folosinta, verde fosforescent si usor transparenta, aratam ca un pitic gonflabil. Acum am echipament corect de street biking. Pelerina atotcuprinzatoare. Umbrela speciala, ergonomica anti vant pana la viteze de 100 km pe ora. Eu zbor, dar nu si Umbrela. Bicicleta a primit de la Mosul manusi. Da, Ea, Bicicleta. Acum poate sa vina iarna.

Fulare si esarfe cat cuprinde, accessorii essentiale de Amsterdam. M-a mai incercat  o data acelasi sentiment strainiu de apartenenta cand am vazut pe drum cativa turisti baricadati bine contra frig precum eschimosii - pufoaice, manusi de ski si fulare trase pana sub ochi. Pe langa ei, eu localnica sunt gatita de primavara.

Si cazi apoi, din nou, cadere libera, te intrebi unde esti, de ce, spui spre casa Sarbatori fericite, ce mai e nou? si te intrebi cand va veni momentul sa te gandesti care mai e presedintele Romaniei. Sincera sa fiu, niciodata nu a contat prea mult. Noi suntem prea mici ca sa conteze parerea noastra. Mi-am urmarit atent prietenii inrolati in cauze umanitare, politically corect, cu pancarda in mana si share-ul pe wall. Ma bucur ca sunt oameni care sa mai spere. Inauntrul meu, poate din lasitate, poate prea comoda, eu am incetat sa mai sper pentru Romania. Oare ce m-ar mai trage acolo inapoi?

Blestemul scaunelor de Amsterdam

Aveam o vaga banuiala ca ultime valuri de energie bat dinspre Congo, cand a durat o saptamana sa-mi recuperez accesul la Inbox. Apoi, cand in doua zile dupa ce s-a dat drumul la teava, agenda mea s-a umplut pana in luna noiembrie, am inteles ca sunt inapoi in Europa, back in business, si ca de la 9 la 17:30 cam asa vor sta lucrurile.

Descoperim pe rand salate de buzunar, cascavaluri cu mirodenii, chinezi adaptati cultural sub forma de sandwich olandez. Cumparaturi care se pun cu grija in cosulet pe bicicleta, bonuri pe masura, de lungime insesizabila comparativ cu obiceiurile vechi de Romania. Pedalez din ce in ce mai eficient, pe drumuri alternative zilnic in cautarea unor doua minute in minus la cele 17 anuntate cu precizie cand sunt intrebata unde locuiesc. Am vecini de multe natii, si deja patru biciclete la usa, sa ne ajunga. Tom si Chilly, integrati si ei cultural, patineaza incantati pe parchetul sufrageriei. Noroc cu Alex si ochiul lui de arhitect, care vede potentialul in toate cele necuvantatoare, la fel cum eu, om de resurse umane, vad potentialul din oameni. Casa, acum o luna stearpa si neatragatoare in viziunea mea, a prins forme nebanuit de faine. Un palet reconditionat, la care am vopsit chiar si eu cu dexteritatea lui Karate Kid, gazduieste acum in hol condurii mei cu toc pe post de suport de pantofi si cuier, doi intr-unul. Mai avem de primit perdele si scaune de bucatarie.

Caci masa, speciala, facuta in noul atelier Eco Dekor al lui Alex, cu picioare cat sinele de tren, si cu blat gros ca de lupta, nu merge decat cu scaune speciale. Le-am gasit dupa indelungi cautari si le-am comandant fericiti, visand la cine festive sezand. Peste o saptamana am trecut pe la magazin din intamplare., eram in zona. Aflam ca tocmai urmau sa ne sune, s-au jurat, sa ne anunte ca scaunele nu mai vin. Producatorul nu mai produce, sau nu mai trimite, sau nu mai lucreaza cu ei, sau, ma rog, a fost o serie limitata si nu se stie cand o sa mai fie sau daca. Aura scaunelor se lipise de masa bucatariei mele, in imaginatia mea care cu greu mai vedea alte scaune.

Reincepem cautari nebune, aflam noi magazine in noi colturi de oras. Nimic...Intr-un final, le-am gasit. Aduse din India, semanau ingrozitor cu un scaun din beciul de la Plopeni, din copilarie, pe care se urca tataie sa aseze in rafturi borcane cu muraturi. Inca n-am identificat daca sunt scorojite de vreme, sau de vreun proces anume cu efect de imbatranire rapida, folosit incat sa le inzecesca pretul de vanzare. Mai erau doua pe stoc, asa ca le-am cumparat rapid, in asteptarea urmatoarelor patru care or sa vina peste 7 zile.

Ieri am primit inca patru scaune cu 10 centimetri mai inalte. Ca primele doua cumparate nu mai aveau. Nu le-am mai returnat, caci din pacate producatorul nu mai produce, sau nu mai trimite, sau nu mai lucreaza cu ei, sau, ma rog, a fost o serie limitata si nu se stie cand o sa mai fie sau daca. Déjà-vu. Nu mai avem nervi. Daca aveam picioarele groase cat foaia de hartie, mergeau si astea de inaltime aproape cat masa. Dar cum nu avem, am hotarat sa le pastram si sa taiem picioarele. Ale lor, nu ale noastre.

Biciclete pentru fete

Pentru prima zi de venit cu bicileta la birou, am facut indeajuns de multe depasiri. M-am intrecut pana si cu tramvaiul 10, ceea ce imi confirma inca o data faptul ca bicicleta, la Amsterdam, este cel mai rapid mijloc de locomotie.

Dupa my full suspension downhill bike, visam la o bicileta de oras, cu ghidon inalt pe care atarna un cos cu flori. Am suferit o saptamana mergand cu tramvaiul, sa vad in jurul meu, pe soare, lumea toata biciclind. Biciclete de toate formele si culorile, unele niste adevarate masinarii transformate intru necesitatea transportului de proprietar, cu bagaje si cumparaturi, catel si copii.

Sambata am pornit spre centru la M., cunostinta unei cunostinte noi si de treaba, care s-a oferit sa-mi imprumute prima mea bicileta de Amsterdam. Am ajuns in fata casei lui la si cateva minute in loc de fix, pierduta pe cateva stradute din centru. Dupa cum am invatat la cursul cultural, am sunat cu minim 5 minute inainte ca sa anunt intarzierea, sa-mi cer cateva rapide scuze si sa anunt cat mai dureaza si de ce. Asta mai tine vreo una-doua saptamani , cu “sunt abia mutata in oras”.

In fata cladirii, legate bine de un pom, un maldar de biciclete, una mai jumulita decat alta. Insa una, mai mica si mai  jumulita decat toate. Are claxon care nu merge, un far stramb, si multe fire care se incolacesc hotarat printre fiare, ca o adevarata iedera de metal si plastic. Gri-argintiu, se aude cum o mananca rugina. In spate atarna, legat de portbagaj, un fel de mini-lanterna cu led, chinezarie pe care s-o aprinzi noaptea de semnalizare. Alex imi cauta ochii, sa imi prinda privirea un pic disperata. Oare chiar asta o fi bicileta mea? Pana la urma, este singura pe care m-as putea urca dintre toate inaltimile astea.

M. apare, expansiv si cu un aer fresh de sambata ora 12. Facem cunostinta, intre noi si cu bicicleta. Un lacat de pivnita, descuiat de pe un lant gros imbracat fancy in blugi, descatuseaza fiara. Ma urc pe ea si imi cade draga din prima, asta se numeste bicicleta cu personalitate. Clancane putin cand pedalez cu stangul.

M-am nascut olandeza

Daca voi ramane vreodata fara job, acum stiu – ma pot face si zugrav sau tamplar. Mi-am descoperit alte abilitati noi, asa cum se intampla de fiecare data cand ajung intr-o tara straina. Acum cativa ani, cand era sa pierd avionul de legatura la Beauvais pentru ca autobuzul catre aeroport se desfiintase, iar taxiurile trebuiau comandate cu o zi inainte, mi-am adus subit aminte limba franceza ca sa cer ajutor localnicilor.

Dupa o saptamana de la dezradacinare, casa noastra din Amsterdam incepe sa prinda forma unui camin la care sa te intorci cu drag. Am varuit si am montat singuri mobile de la IKEA, cate putin in fiecare zi, asa cum la un puzzle de 5000 de piese mai pui cateva in fiecare sesiune, sperand ca intr-o zi vei avea constructia gata. Apoi au venit  televiziunea si internetul.  Doua cutii de masuri substantiale pe care trebuie sa le montam singuri, iar instructiunile sunt in limba olandeza. Si contractul la electricitate, trecuta pe numele meu, e tot in olandeza, de parca peste noapte, dupa programul de integrare culturala, m-a iluminat cineva si pot intelege ce-mi scrie.

Exista dezbateri aprinse intre expati pe tema acestui gen de program. Rebelii nu vor sa fie spalati pe creier, ei nu vor sa devina olandezi nativi, asa ca de ce le-ar spune cineva ce si cum in Olanda, cand ei vor oricum sa-si pastreze natura nealterata?!  Dupa mine, scopul acestui curs nu este nicidecum de a-ti prescrie comportamente pe care tu, noul venit, sa le imbratisezi negresit intru fericita integrare. Mai degraba, rolul lui este de a te pune la curent cu cele mai diferite (poate ciudate) comportamente din cultura noua, astfel incat sa stii de la inceput ca le poti intalni (sau poate nu) si sa fii pregatit cu o reactie potrivita, sau macar sa te aperi de frustrarea neprevazutului.

Bazat pe studiul cultural al lui Geert Hofstede, cursul te pune fata in fata cu noua cultura, prin prisma unor dimensiuni culturale provenite din valorile si comportamentul olandez.  Concluzia dupa ce am facut testul si am comparat rezultatele: sunt mai degraba de aici decat din Romania. Nu e de mirare ca ma simt deja acasa, chiar daca nu am inca bicicleta cu cosulet cu flori. (Am incercat cateva si nu ajungeam cu picioarele pe pamant, ca am primit alte dimensiuni decat femeile olandeze. )

Si m-am gandit ca dupa un test din asta, facut sus la Doamne Doamne sau ce-o fi pe acolo, ar fi trebuit sa ne fi ales noi singuri locul de nastere. Eu ceream in Olanda. 

Fix asa

In prima zi de munca, zumzetul a inceput la ora 9 fix. Cu fix cinci minute inainte, o mare furnicareala de oameni a inundat holuri, scari si lifturi ale cladirii din Stadhouerskade numarul 79, de parca participau toti la un exercitiu de mimare a comportamentului in caz de incendiu.

Pe birou ma astepta o halba de bere Heineken cu mesajul Welcome to Amsterdam gravat sub frunzele de hamei.  Zona, departamentul si numele meu scrise mare pe birou: 2B, HR, RD. Colegii s-au bucurat sa ma vada, se intrebau de ceva vreme cine este RD.  In acelasi timp cu mine a sosit si o planta cu baietii de la amenajarea cladirii, si a creat bucurie la fel de mare. Mi-am surpins noii colegi facand turul etajului sa salut pe toata lumea in prima mea zi de lucru, probabil ca de-aia lucrez la HR.  Ei sunt aici de ceva vreme si inca nu se cunosc intre ei. Maine vom avea un Corporate lunch in acest scop.

Aflu cu bucurie ca nu este necesar sa demonstrezi ca esti mai matinal decat ceilalti, sau mai doritor de a presta ore suplimentare. Daca ai face astfel si ai avea un sef olandez, probabil te-ar chema intre patru ochi la o discutie despre lipsa ta de productivitate. De altfel, in tot si toate e necesar sa nu scoti capul din multime, sa nu doresti a fi mai cu mot. Am starnit zambete la supermarket cand am umplut pe jumatate un cos pentru ca trebuia sa aprovizionam prima data frigiderul. Mai nimeni nu cumpara mai mult de cateva feliute de salam. Gandindu-ma la salamurile la oferta 2+1 din Romania si la cosurile mega pline de Carrefour, inteleg cat am ramas de impovarati de neajunsurile de pe vremea lui Ceusescu, incat cumparam triplu doar pentru a nu avea nesansa sa mai simtim vreodata lipsa. Si imi amintesc cum stateam la coada la alimentara copil fiind, si cum ne bucuram ca au bagat carne, dupa ce se denunta camionul cu marfa.

Am luat primul lunch cu colegii, la ora 12 fix, dupa ce mi-am cumparat direct de la bucatarul cantinei un card special.  Insuficient integrata, am fost singura care nu am mancat sandwich. Evident, am terminat de mancat ultima. Doar prietena mea romanca a ramas cu mine la o poveste, in timp ce toti ceilalti s-au evaporat natural catre birou. Incep sa produc teoria sandwich-ului: pauza fiind de 30 de minute, nu ai vreme nici de mai multe feluri, ca nu ai vreme nici de siesta dupa. In plus, pranzul nu este, ca la romani, un moment esential al zilei, in care socializezi din belsug cu colegii-prieteni.  Cina este momentul special al zilei. Importanta e data de sacralitatea persoanelor si a locurilor care apar in peisaj: familia si caminul. De aceea, la ora 17:30 fix a inceput iar exercitiul de incendiu, alergarea catre viata privata care, slava cerului, chiar exista!

Viata olandezului este extrem de calculata si bine planificata. Sertarele sunt clar diferentiate: colegii de birou sunt doar colegi de birou, prietenii sunt prieteni, familia e Familie, partenerul de la tenis e partner de tenis si atat. Casutele nu se amesteca intre ele, asa ca nu-ti invita colegii olandezi acasa la o cafea, decat dupa ce in prealabil v-ati vazut de vreo trei ori in oras la cafea si la cina, preferabil si cu partenerii. Vei primi ciocolata fina, o sticla de vin sau un buchet de flori neaparat uni, orice altceva fiind considerat exagerat. Nu uita sa-ti prezinti casa toata, avand grija sa dezchizi larg fiecare usa. Este semnul ca nu ai nimic de ascuns. De accea intregul oras este un gigantic platou de Big Brother, casa dupa casa cu ferestre largi si pereti de sticla fara draperii, dincolo de care se petrec vieti in vazul tuturor.  

In afara colegilor de echipa, dintre zeci de nume de toate nationalitatile, l-am retinut pe Sasha ca e rus, si pe Iuliana, pentru ca a fost ziua ei si am mancat la ora 13 fix chec brazilian cu ciocolata.

Chiriasi WANTED

Cand am descoperit un nou sport in Congo DRC, credeam ca asta mi se poate intampla doar pe teritoriu nebun si strain, unde cultura se intrepatrunde cu cerul inalt. Tin sa anunt ca am descoperit un nou sport al romanilor, aici la noi la Bucuresti.

Inscrierea se face la agentia imobiliara, unde te dai client, si doresti sa inchiriezi un apartament deosebit. Cursa incepe maine, caci esti grabit sa castigi, nu ai niciun moment de pierdut. Pari vadit jenat cand esti intrebat cu ce te ocupi. Te dai studenta sau patron. Evident, doresti sa platesti in avans pe un an. In primul caz, plateste iubitul. In al doilea, banii trebuie sa-ti vina luna viitoare, pe data de 5. Feliciti proprietarii pentru alegerile inspirate si veleitatile de designeri de interior. De pe terasa cu vedere deasupra Bucurestiului, poti trage cu ochiul in camerele cu draperii netrase din Marriott sau face un bird watching de exceptie, pe inserat deasupra Casei Poporului. Te plimbi prin casa mutit de placere, inchipuindu-te la meci in jacuzzi-ul din baie. Pui intrebari incercand sa gasesti hibe si primesti uimit raspuns pentru orice. Cum s-a putut transforma o garsoniera de 42 de metri patrati intr-un spatiu atat de eficient, care sa iti ofere standardele unui american loft chiar aici in inima Bucurestiului?! 325 de euro pe luna chiar e ok pretul, nu mai e nevoie sa negociezi. Dulapul..o! dulapul, iti vor incapea toate negresit si mai ramane si loc...totul e un vis. Vrei sa semnezi acum. Stabilesti ca vii maine cu banii, la ora 19:30.

Cu jumatate de ora inainte, iti inchizi telefonul si nu mai raspunzi agentului imobiliar. Daca insista si te prinde la telefon zilele urmatoare, ii spui fie ca ai avut accident si ca esti in spital, fie ca a intervenit ceva si pleci definitiv din tara. Nu stiai, iti pare foarte rau.

Mi s-a intamplat de 5 ori in ultimele doua saptamani. Acelasi profil de client, agenti imobiliari diferiti, mi-e mai mila de ei decat de mine. Imi spun rusinati ca asa sunt romanii...

In timp ce mi se dau tepe dupa tepe la mine acasa la Bucuresti, la house hunting in Amstredam sunt avertizata ca un accept oral este la fel ca si acceptul scris si ca poate fi atacat de proprietar in instanta. Ne-am tinut de cuvinte cu strictete, sa nu care cumva sa inchiriem vreo casa pe zambete si vorbe. Cand in sfarsit am gasit-o, am facut dovada oficiala a veniturilor, am aratat deschis proprietarului unde lucrez si cat castig, si in ce data imi intra banii in cont. Am acceptat sa imputernicesc Banca sa imi efectueze platile lunar catre proprietar, ca daca nu sunt serioasa am sansa sa ajung in strada, si acolo la Amsterdam e mai frigut decat aici la Bucuresti.

Dau in chirie garsoniera in zona Marriott. Pe bune.

Pentru toate celelalte exista MasterCard

In pregatirea mutarii pentru urmatorii trei ani, am dat in chirie garsoniera de lux unei domnisoare cochete, singura la parinti si de familie buna, 22 de ani, studenta la drept la particulara. Era asa hotarata ca n-am ezitat s-o supar sa nu semnez contractul, luni vine cu toti banii, pe sase luni in avans. Luni s-a logodit cu un american bogat si mi-a trimis, prin agenta imobiliara, un buchet somptuos de crini, pentru deranj. Apoi n-a mai dat nimeni de ea. Ma simt de parca DRC insusi a intrat la mine pe usa.

Nu va inchipuiti cate prostii strange omul intr-o garsoniera. Pregatind impachetarea, am inceput sa sortez lucrurile dupa criterii aflate de la altii plecati sau citite prin carti de eficienta personala. Murphy mi-ar fi spus continuarea, ca fix la o zi dupa ce le-am dat voi avea nevoie de ele.

Apoi un francez de la agentia de relocare a venit sa-mi evalueze bunurile din apartament. Au cutii si ambalaje speciale pentru orice, pana si camasile de pe umerase ajung in starea actuala la Amsterdam. A bifat vreo ora casute dupa casute intr-un formular de asesare, si s-a asigurat ca vaza mea de la Ikea nu este de valoare inestimabila ca sa-i faca pe comanda pentru transport cutie protectoare de lemn. Dau cheile si intr-o zi ambalarea e gata, serviciu inclus, aflu slava domnului ca nu trebuie s-o fac eu. Balamucului din apartament i-au fost alocati destui metri cubi ca sa ma pot muta cu catel si purcel. Doar ca de transportul vietuitoarelor ( al nostru si al pisicilor) trebuie sa ma ocup singura.

Asadar, Tom si Chilly au devenit cetateni europeni. O pastiluta de deparazitare, bagata pe gat cu pricepere, 2 vaccinuri fiecare si un microcip din silicon implantat in ceafa cu o mega-siringa cu presiune, ca sa fie citit in aeroport ca un produs de supermarket pe banda. Coduri de bare atasate in pasaport, poze noi, color facute la cap, din fata. Cutii speciale de transport in avion ca bagajul, sub scaunul din fata, transchilizante de dat la plecare ca sa nu planga precum copiii de la schimbarea presiunii din urechi.

Iar pentru acuratete in acte, eu si Alex am devenit oficial concubini. Ne-am prezentat la notar, imbracati frumos ca sa marcam momentul, cu martor si buletine de identitate. Citesc declaratia si intreb de ce trebuie sa semnez doar eu? Si de ce suna asa depravat termenul? "Ca asa-i legea in Romania si nu-i alta-n vigoare." Si cand iesim pe usa, de parca uitasem sampania la pahar de plastic:"A! Si... concubinaj placut! "

Integrare

Spre deosebire de Congo DRC, unde am fost aruncata intr-o mare involburata fara sa fi fost intrebata daca stiu sa innot (si cu un colac de salvare pe jumatate desumflat), in the Netherlands am parte de o introducere comprehensiva, de parca inca n-am semnat contractul si telul este sa ma convinga a deveni cetatean permanent, cu toate taxele, obiceiurile si sufletul.

Numarul de pagini de citit se ridica la peste 200, dupa care ne asteapta un program de integrare culturala de doua zile, numai pentru mine si Alex, oriunde dorim noi ca si locatie, insa musai cu telefoanele inchise. Am senzatia unui proces corporatist de spalare pe creier, in care conlucreaza toate fortele, de la Primaria Amsterdamului pana la departmentul de Resurse Umane. Gata cu Basescu si Kabila, traiasca regele Willem-Alexander!

De data aceasta am primit si un kit de supravietuire, care cuprinde elemente extrem de intseresante: carte de bucate olandeze (pesemne mananca si altceva decat sandwichuri), harta, Micul ghid al noului mutat in Amsterdam, dictionar de buzunar cu expresii si cuvinte de baza (ideal de citit cand esti foarte racit, si iti iese natural h-ul necesar) si o carte mare si colorata despre obiceiurile olandeze. Micul ghid l-am citit déjà, si astfel am aflat regula pupatului prietenesc de trei ori cu sexul opus: incepe doamna, cu obrazul lui drept. Daca vine la tine acasa instalatorul, se va astepta sa-l servesti cu cafea calda. De obicei, joia sau vinerea este late night shopping, si te poti rasfata pana la ora 21. Pentru transportul in comun ai optiunea unui OV-chipcard, personal sau anonim, dezvoltat la rang de brand si gestionat prin intermediul unui site cu produse si mai ales discounturi (korting, a se retine termenul, ca e preferat de olandezi).Amenda pentru alcool la volan este intre 350 si 1500 de euro, iar la a doua abatere te poate astepta si un loc la racoare ( probabil mai putin racoare decat pe strada). Tabelul cu temperaturi ma lamureste, medie de 22 de grade in iulie si august, si minim de 11 zile de ploaie in luna lui Ciresar. Dar, ca sa fii sigur, mai bine iti downloadezi pe smartphone, pe langa 9292, Schipol Airport, Quick disctionary si Albert Heijn supermarkets, aplicatia de referinta "When will it stop raining?" in traduced libera "Cand naiba se opreste ploaia?")

Tot prin intermediul ghidului am elucidat, abia acum la 35 de ani, dilema lui Sinterklaas: Mos Nicolae locuieste in Spania, si vine in Olanda cu barca cu doua saptamani inainte de ziua lui, pe 5 decembrie, cand imparte cadouri la copii. Este recomandat sa ii lasi un morcov in cizme, gustare pentru renul sau alb zburator, care de fapt e cal.

La vanatoare de case

 De mai bine de doua luni, Alex este prieten cu majoritatea agentilor imobiliari din Amsterdam. Schimba mailuri de dimineata pana noaptea, da feedback si primeste feedback, incat odata sosit in Amsterdam pentru intaia oara a putut ajunge cu ochii inchisi in orice punct de pe harta, de parca ar fi fost el insusi un adevarat GPS. Pentru mine, va mai exista multa vreme 9292.
 Casuta primita de-a gata in Boukin, oricat ne-a fost de antipatica, ne-a scapat macar de calvarul alegerilor. Prima oara ne-au pus pe gandit colegii de la Global Mobility, intermediari cu agentia de relocare, intermediari cu agentia imobiliara, intermediari cu viitorul proprietar. Un intreg lant de profesionisti care lucreaza toti pentru mine, dupa ce in Congo nu m-a intrebat nimeni nici daca mai traiesc. Am completat o lunga fisa electronica si care imi cerea sa descriu casa multravnita, de la cele mai mari la cele mai mici detalii: cate camere, respectiv cate bucati de animale aduc si cate kile are fiecare bucata. Ma intristez ca cineva, fie si electronic, ma poate intreba in astfel de termeni despre copiii mei.
 Cu cat avansam in cautarile virtuale, apropiindu-ne de a defini standardul locativ la Amsterdam, cu atat ne departam mai mult de prima noastra alegere. Scarile toate sunt abrupte, nu-s mai multe toalete sau nu e cada. Mai toti peretii si faiantele sunt albe.
 Am deschis mailul cu adresa si am tastat-o in aplicatia 9292. Casa aceasta este chiar in centru, murim de curiozitate sa o vedem. Pare cam intunecata, dar Alex ma asigura ca pozele nu sunt facute cu pricepere, iar eu il cred ca pana acum nu a dat gres. Inarmati cu aparatura de pozat, masurat, calculat si luat notite, pornim spre posibila noastra viitoare locuinta.
 Tramvaiul ne lasa la statia Damplein. Nici un sfert de ora de la Heineken Experience. Ma inchipui pedaland 10 minute zilnic ca sa ajung la serviciu, si sosind inapoi cu 30 minute intarziere ca nu mi-am mai gasit sau recunoscut bicicleta in parcare. Fara casca de downhill si alte protectii de testoasa, pe tocuri si cu cafea in mana.
 Din piata mare, luam drumul catre sud, si ma bucur de privelistea plina de suflu a centrului, de toti oamenii din jur care pedaleaza hotarati. Doi se busesc in plina strada, un el si o ea, se saluta razand si pornesc mai departe. Aromele toate ies grabite din restaurante, imbiindu-ma sa locuiesc in zona. Apoi trec pe langa Condomerie, rusinata de ce forme si culori zaresc in vitrina.
 Ne oprim in fata la BodyCult, tattoo & piercing, care imi poate agata rapid in ureche un flesh tunnel cat cuprinde. Totul computerizat. Am ajuns cu cateva minute ianinte, ca niste adevarati olandezi, asa ca mai avem timp de o plimbare in imprejurimi.
 Pornim spre biserica. Dam coltul. In prima vitrina, o dama creola isi aranjeaza sanii proeminenti, sa intre mai bine in rochia rosie de plasa. Spectacolul continua in urmatoarea vitrina, in neglijeu. Si in urmatoarele. Cateva dintre fete sunt chiar frumoase, si ma intreb de ce n-au vrut sa faca nimic cu viata lor. Dar cine sunt eu sa le judec, anyway?
 Clopotul bate de ora 11. Si tot bate, hotarat si zgomotos. Ne intrebam speriati daca asa bate cu fiecare fix, si ce-o sa ne facem si cu asta daca ne luam apartament vis-a-vis. Asa ca ne intoarcem si intram in barul de langa sa lamurim situatia cu vecinii. Cativa tipi veseli ne felicita ca vom locui in zona, ca o sa vedem ce-o sa ne mai placa. Bine, dar cu clopotul? "Daca bagi un joint, nu mai auzi nimic".
 Iesim din coffee shop si recapitulam imprejurimile. Ce-o sa le spunem parintilor cand ne intreaba daca am gasit casa si unde stam? Pe placuta scrie numele starzii, iar dedesubt "centrum". Turnul cu clopot se inalta falnic in fata noastra si raspundem intr-un glas: " In centru, langa biserica."

Livrare in Olanda, la Amsterdam

 Din cald si glod, am ajuns in inima unui oras rece care ma inghite. Si ma pregatesc sufleteste sa iubesc ploaia, de parca iubirea se poate livra la comanda, cand vrei si unde vrei, si te poti transforma peste noapte in altcineva, doldora de contrarii sentimente.
 Urmatoarea mea aventura incepe (next expat adventure, nexpatadventures.blogspot.ro) Am inceput-o cu blog nou, tapitat in nuante de orange si ciclamen, in contrast cu peretii scrijeliti ai Bralimei, in acord cu optimismul dinauntrul meu. Strazile Kinshasei au ramas intr-un vis, imbracate ca de iarna in ceata densa a amintirilor, un puzzle din care dispar piese pe zi ce trece. La pol opus, orasul de azi se ridica luminos si razvratit, gata sa isi intinda in fata mea canalele ca niste imense tentacule. Gata de atac, dornic de lupta.
 Africa am subestimat-o si mi-am ispasit pedeapsa binemeritata: sase luni de a fi facut mereu cunostinta cu mine cea noua, nenumarate fatete pe care Africa le scotea la lumina cu rabdarea unui apostol nebun. Ma intreb de puterea noii mele adversare, careia i-am spus Da-ul negresit, de bunavoie si nesilita de nimeni. Mai hotarata ca prima oara, increzatoare ca ce a fost mai rau a trecut deja. Inca o fiara cu chip de inger pe care vreau s-o supun pentru multumirea si placerea mea, sa o preaslavesc in palmaresul de expat corporatist.
 Va astept pe nexpatadventures.blogspot.ro!